joi, 22 februarie 2018

Jurnal de joi început miercuri la Ploieşti


Casa părinţilor mei din Ploieşti de pe strada fostă Babeuf
Am avut două zile pline. La amabila invitaţie a lui Mariu Bâzu, colegul de liceu, promoţia 1966, cu un an mai mare decât mine, am primit invitaţia să fie prezent la lansarea noi cărţi scrise de mai mulţi foşti colegi de la Caragiale, dar şi de colegii şi adversarii noştri de la Mihai Viteazu (fost Liceu 2 A Toma).
Cred că a fost şi este cel mai bun lucru existenţa a celor două licee, moştenitoare al celui mai faimos liceu ploieştean Sfinţii Petru şi Pavel! Noi tradiţia, ei localul refăcut la Bulevard cu o faţadă nouă, cam sovietică şi refuzat de profesorii noştri pe motiv că localul din Oilor era mai arătos!
Marius Bâzu
Marius Bâzu a avut iniţiativa să scoată o primă carte, Ploieştiul văzut din liceul I.L. Caragiale.
Şi acum scotea această nouă carte numită Oameni din Ploieşti, inspirată la titlu după Dubliners a lui James Joyce.
Doru Bădulescu şi doamna profesoară Olga petrescu
Cineva remarca după simpozion că noi inginerii le avem cu scrisul.
Cred că de vină a fost atmosfera din liceu, profesorii excepţionali de limba literatura română şi de limbi străine. De exemplu Laurenţiu Orăşanu, colegul meu de primară, un excelent IT-ist, era şi un distins poet şi romancier, Dumnezeu să-l odihnească!

Aşa că mi-am luat bilete de Ploieşti, ca apoi să plec la Bucureşti la nepotul Vlad de unde, a doua zi aveam primul curs la Politehnică în acest semestru. 

Ajuns în Bucureşti, surpriză! Megafoanele avertizau că drumul spre Ploieşti Vest unde trebuia să ajung era blocat de prăbuşirea unei pasarele care trecea pe deasupra căii ferate, suportând conductele de termoficare de la Brazi, care azi sunt doar ruginituri. 
Exact ce predau eu la cursul meu de materiale speciale, metal care suportă coroziune inter-cristalină care conduce la fisuri critice care combinate cu temperatura de tranziţie de la elastic la fragil fac din metal o sticlă proastă, ducând la catastrofe ca la Titanic!

Aş că mă uit la mersul trenurilor şi la 10.10 era un tren de Buzău. Dau să mă duc să văd ce e cu el, era particoler (tot Caragiale săracu'!), nu CFR.
Alerg să iau bilet de la trenul particular şi doamna mă sfătuieşte să cer banii înapoi de la CFR, pe care îi recuperez fără discuţii inutile. Fac o economie de 6 lei, la particoler e mai ieften!

La Ploieşti urc imediat în 2 să merg la Bolovanu, la părinţi. Ajung la cimitir şi o iau în grabă spre mormintele alor mei, dar grăbit trec neatent peste un mormânt plin de mărăcini şi mă agăţ de ei şi mă răstorn ca ultimul fraier.
Nu era mare lucru dar parcă n-a fost bine. Pun lumânări şi flori. Şi apoi la întoarcere opresc şi la mormintele părinţilor lui Dan şi Florin Călinescu, unde mai aprind nişte lumânări şi nişte flori.
Port o amintire puternică a părinţilor colegilor şi prietenilor mei, doctorul Călinescu era un om exemplar şi doamna Călinescu era... o doamnă, pe care-i vizitam de fiecare dată când treceam prin Ploieşti, prin anii 80, când Dan ajunsese deja în Canada. 

Mă uit la ceas şi văd că am timp să trec şi pe la casa părintească de pe Petre Negulescu, fostă Babeuf, fostă Conaki, paralelă cu Ana Ipătescu unde este Spitalul Şuler.
În faţa casei modeste părinteşti este parcat un Jaguar. Sora mea Lulu, îmi spune apoi seara, de la  Londra, unde este la nepoate, fetele Alexandrei, fiica ei că este maşina vecinilor, care se scuză că n-au unde o parca. Da, o imagine de casă modestă cu un Jaguar la poartă!


Ajung în fine la Palatul Culturii la Bibliotecă.  Bâjbâi, că nu ştiu unde este Sala Nichita Stănescu, şi în fine ajung în sală unde deja au început prezentările. 

De Biblioteca Judeţeană (fostă regională Ploieşti) mă leagă amintirea, adolescenţei, când luam cu împrumut cărţi, după epuizarea Bibliotecii de la Palatul Pionierilor. Devoram cărţi, orice, poveşti şi povestiri, romane, cărţi ştiinţifico-fantastice, de ştiinţă popularizată. 

Apoi aici s-a desfăşurat toată pregătirea sesiunilor din studenţie. Era perfect, toţi studenţii ploieşteni studiau la Bibliotecă în condiţii optime. Sala  de lectură de acum 50 de ani are o altă destinaţie. 

În sală tocmai Marius Bâzu povestea cum i-a venit ideea cum şi-a mobilizat colegii de la Caragiale, dar şi pe cei de la Mihai Viteazu.
În sală predominau oameni de vârsta noastră, sau chiar mai seniori. Cu toţi trăiam nostalgia anilor de liceu. Despre carte însă cu altă ocazie! 

Au luat cuvântul mai mulţi autori, printre care remarc de Doru Bădulescu, coleg şi prieten al lui Marius, al cărui tată a fost un erou aviator, decorat cu Mihai Viteazu, dat afară din armată în regimul comunist. 

A vorbit din nou doamna Olga Petrescu, simpatica noastră profesoară de Chimie, Dan Costineanu, mai tânăr ca noi, Adrian Fezi, doamna Directoare de azi a Colegiului ILC şi alţii.
În spatele meu un domn cu părul alb ce-mi părea cunoscut. Era Dan Stănescu, colegul meu de Energetică, el a făcut Electro şi a fost o mare bucurie să-l revăd după mulţi ani.

În final m-a abordat Luminţa Filip (fostă Chihaia) pe care am recunoscut-o instantaneu de la grădiniţă şi şcoala primară, care mi-a arătat 2 poze una de la grădiniţă şi una din şcoala primară. 

M-am revăzut cu colegii de promoţie, Valeriu Negulescu, farmacista Adriana Nicolae, care este sufletul iniţiativei bustului  doamnei Directoare Aspasia Vasiliu şi cu Nicu Dumitrescu, petrolist.
La masă aveam să aflu că toţi trei aveau în comun studiile la Iaşi!

Selfie prost cu Nicu Dumitrescu, Valeriu Negulescu, Adriana Nicolae şi cu mine
Ne-am retras la un restaurant, exact vis a vis de primul rond, în apropiere de strada copilăriei mele.
Eu de fapt eram un venetic la Caragiale, pentru că locuiam la Gara de Sud, pe când toţi ceilalţi colegi erau din vecinătatea cartierului Străzii Oilor. Toţi colegii mei de la Şcoala Generală 1 de pe Bobâlna, fostă Jdanov, fostă de fapt CA Rosetti au făcut liceul la A Toma (Mihai Viteazu). 
Cu Marius Bâzu
Am luat maxi taxiul de la Sud la Bucureşti şi în mai puţin de o oră era la Piaţa Victoriei. Am luat metroul să ajung la Timpuri Noi unde l-am aşteptat pe nepotul Vlad. Ne-am retras la un pub pe undeva prin zonă. A venit şi prietenul lui Vlad, Duţini, coleg de şcoală cu nepotul, am băut un Rose de Oprişor, pizza foarte bună cu brânză franţuzească şi le-am povestit prostii de prin tinereţe de la mare locul libertăţii din comunism. 
Am avut conversaţii pe Whatsapp cu sora mea la Londra, dar m-a sunat şi Valeriu de la New York impresionându-l pe Vlad. Am şi eu relaţii pe afară. 
Vlad este producător şi compozitor de muzică pop. A devenit la 30 de ani un expert în domeniu, lucrează cu muzicieni cunoscuţi şi are o melodie în finala Eurovision, care ar conta la carieră!

După o seară cu atmosferă plăcută care mi-a reamintit şi mie de libertatea tinereţii demult trecute ne-am retras la apartamentul lui Vlad. Tocmai aflasem că Look tv dădea meciul Sevilla-Man United şi am stat să-l vedem până ne-a prins somnul.  Eu am devorat pe drum şi noaptea la Vlad şi cartea Oameni din Ploieşti

Am plecat pe la 8.30 de la Vlad pe vremea asta iernatică cu fulguieli şi vânt rece şi l-am sunat pe Vasile Georgescu să-i dau cărţile. Vasile Georgescu este fostul meu coleg de bancă dintr-a 8-a şi a 9-a.
Eram în Titan la distanţă de o staţie. Mi-a dat nişte indicaţii tot ca în Caragiale să-l aştept la Statuie, pe bulevardul Grigorescu. Întreb şi toţi îmi spun uite-o colo. Mă uit nedumerit şi văd că era un dorobanţ, dar m-am gândit că poate o fi unul din cei pictaţi de Grigorescu? De fapt era un bust al pictorului şi acela era în altă parte. A plecat Vasile ca un uituc fără mobil, mă luase frigul, şi el mă aştepta pe Pacienţei, şi eu eram pe Sapienţei! Noroc că luasem o Dilemă veche şi ca să mă încălzesc m-am băgat la un Unicredit. În fine aflu că-şi recuperase smartul, că ne aşteptam reciproc aiurea şi îmi dă din nou indicaţii şi ne revedem, at last!

Ajungem acasă la el, stă într-un bloc la etajul 10 şi are în casă un Sharpey, un fel de buldog chinez periculos, zice că împăraţii chinezi îi antrenau să sară la carotidă ca să-i apere pe împăraţi. D'aia mureau atâţi împăraţi chinezi în atentate!
Cu Vasile Georgescu
Îi explic cum să descarce nişte romane de poliţiste pe care i le-am trimis sub formă PDF. Să aibă şi Georgescu Englezu' ce citi. 
M-a condus la gura de metrou şi am plecat spre AFI. Mi-am luat din nou o Dilema, ailaltă o uitasem la Unicredit.

Ce să fac eu la AFI, am flanat prin Mall, am intrat la Peek & Kloppenburg, nou deschis. L-am sunat pe Cornel, amicul meu din studenţie care mai lucrează la APACA. I-am zis că-i magazinul preferat al lui Cărtărescu din Jurnalele sale şi Cornel mi-a confirmat că l-a văzut săptămâna trecută la acest magazin cumpărând ceva! 

Ne vedem la Starbucks unde mi-am luat un tall filtru şi ne punem pe conversaţie, cînd îmi sună telefonul şi era vechiul meu coleg de elementară Florin Copoiu! Ajunge şi el la Starbucks şi stăm de vorbă ne pozăm şi promitem să ne revedem. De Florin mă leagă amintirea mamei sale, pasionată cititoare, de la care am împrumutat multă cărţi, între care Cocteil Babilon de Ioan Grigorescu, prima carte despre America şi New York. Aveau o grădină frumoasă la jumatea străzii Bobâlna, unde era un smochin şi nişte piersici cu piersici mari şi frumoase. Familia Copoiu avea televizor unde am văzut primele meciuri de la Mondialele din 1966 din Anglia, când a şi devenit campioană mondială. 

Florin Copoiu. eu şi Cornel Stoica
Ne despărţim ajung la Energetică, îmi ţin cursul şi o iau pe jos spre Gară. 

Trenul a avut grijă,să ne scoată din sărite, a garat cu 25 de minute întârziere, că nu ştiam când vine şi o să pierd concertul la Filarmonică. Colac peste pupăză în tren era mai frig ca afară, nu mergea încălzirea, şi după Găieşti ne-am tras în fundul vagonului unde căldura mai mergea.


Şi aşa s-a terminat jurnalul asta de joi cu începutul miercuri! 





Un concert cu muzică la cerere

Într-adevăr în această seară muzica prezentată la Filarmonica Piteşti a fost rezultatul cererii  unor persoane sau companii.

Prima piesă a fost Dans Sacru şi Dans profan de Debussy, la cererea companiei Pleyel în interpretarea pianistei Andreea Dumitrescu şi a orchestrei de coarde a Filarmonicii Piteşti condusă de dirijorul Tiberiu Oprea. Concertul se poate face cu harpa solistă. 
Andreea Dumitrescu, Tiberiu Oprea şi orchestra Filarmonicii Piteşti
A urmat un alt concert de Şostakovici, Concertul pentru pian şi orchestră nr.2.
Pianista Andrea Dumitrescu a interpretat partea solistică a acestui concert şi a fost acompaniat de orchestra Filarmonicii completă în acest caz condusă de Tiberiu Oprea. Acest concert dedicat lui Maxim fiului compozitorului de 19 ani. Şi acest concert poate fi considera tot o muzică comandată de partidul, care este în toate inclusiv în pana compozitorului. Are o primă parte foarte ritmată, o parte mia lentă şi visătoare cu un final în care se reia ritmul susţinut.
Ce este interesant privind solista Andreea Dumitrescu este că a absolvit şi Matematica la Universitatea de Vest, Timişoara.   

În parte a doua a concertului am audiat cele două Suite Peer Gynt aparţinând compozitorului Edvard Grieg. Acestea sunt muzică cu program unde se împletesc ritmurile şi nostalgiile nordului cu cele ale Orientul!
Cu Andreea Dumitrescu
Muzica a fost a determinată de scrierea piesei Peer Gynt de către Ibsen. Piesa se inspiră dintr-o legendă norvegiană şi Grieg a acceptat să scrie muzica cu puternice rezonanţe folclorice norvegiene. 


A fost o seară foarte reuşită!

marți, 20 februarie 2018

Detectivii sălbatici de Roberto Bolano

În fine am reuşit să ajung la capătul acestui roman fluviu al lui Roberto Bolano, Los Detectivii sălbatici Detectivos Salvages în original. Am citit romanul în traducerea lui englezească şi are 708 pagini!

Lectura acestui roman nu a mai avut impactul pe care l-a avut romanul lui capodoperă 2666. De ce? Pentru că mi s-a părut  prea lung.

Subiectul romanului se învârte în jurul a doi scriitori poeţi din Ciudad De Mexico, Ulisses Lima şi Arturo Belano, ultimul de fapt un alter ego al autorului semănând numele.

Tehnica acestui roman îmi aminteşte de cartea lui Nicolae Manolescu dedicată romanului românesc, Arca lui Noe. Acolo în romanele Hortensiei Papadat Bengescu acţiunea romanului se desfăşura prin opiniile a mai multor personaje reflector. Exact această tehnică este şi în acest roman. 

Sunt mai multe personaje care descriu tribulaţiile acestor scriitori pe care-i puteţi consulta în acest link The Savage Detectives.

De fapt personajele reflector reprezintă literaţi mexicani perioadei mijlocului anilor 70. Pentru că romanul se desfăşoară începând cu anul 1976. 

Arturo Belano este de fapt chilian, el a fost în 1973 înapoi în Chile când Pinochet a dat lovitura de stat, dar scapă şi revine în Mexic. Aceşti scriitori se consideră ca făcând parte din gruparea realiştilor viscerali fondată de o anume Cesarea Tinajero pe la 1920. Aceşti doi scriitori duc o viaţă boemă cu mult sex şi droguri. Apar şi scriitori homosexuali în acest grup distingându-se  Piele Lucioasă - Luscios Skin. opinia despre aceştia a unui pictor mexican este că ar fi doar nişte dealeri de droguri. 

Cei doi părăsesc Mexicul şi apoi personajele reflector le urmăresc tribulaţiile prin Europa. la Paris, şi mai ales la Barcelona. Lima ajunge la Tel Aviv după o iubită , dar ajunge prin deşertul Negev şi apoi este expulzat împreună cu un austriac.

Belano stă mai mult la Barcelona, se căsătoreşte, are un copil, se îmbolnăveşte grav, supravieţuieşte şi apoi pleacă ca ziarist în Africa. O ultimă relatare este a unui fotograf barcelonez care dă de el la Luanda, Angola, apoi prin Congo şi în final în 1996 prin periculoasa Liberie unde se desfăşoară un dezastruos război civil.  

Relatarea acestuia se opreşte când Belano şi un alt fotograf celebru se afundă în junglă printre rebeli unde există probabilitatea imensă să fie ucişi. 

Ultima parte a romanului aparţine tânărului poet de 17 ani Juan Garcia Madero. El relatează călătoria acestuia, împreună cu prostituata Lupe şi şi cei doi Lima şi Belano pornesc spre Sonora în căutarea legendarei Cesarea Tinajero în anul 1976 deci la începutul aventurilor acestora.

Dau după multe căutări de Cesarea, dar ea este împuşcată de proxenetul lui Lupe. Acesta şi amicul său un poliţist corupt sunt omorâţi de cei doi poeţi viscerali, care îşi fac un renume din grupare în acest incident.

Romanul aminteşte de cel anterior citit de mine, 2666, cu tot felul de poveşti care încep şi nu se sfârşesc.


Cum am mai spus, Roberto Bolano este considerat cel mai important scriitor de limbă spaniolă. Din păcate s-a stins din cauza unor grave afecţiuni la ficat, dar lasă o operă importantă.

vineri, 16 februarie 2018

Rossini şi Totan

În seara de 15 februarie am avut plăcerea să audiem un concert lecţie susţinut de dirijorul vâlcean Florin Totan. Concertul a coincis cu ziua de naştere a maestrului. Am fost primul care i-am urat "La Mulţi Ani!" ca la sfârşitul spectacolului întreaga sală să-i cânte "La Mulţi Ani cu Sănătate".

Maestrul Totan este un discipol al lui Celibidache şi maniera sa de dirijat este puternic influenţată de a marelui dirijor, după cum remarca amicul Sandu C.

Florin Totan ne-a încântat cu uverturile marelui muzician italian Giacomo Rossini dar la fiecare uvertură din operele lui Rossini ne-a prezentat personalitate acestuia, maniera de compoziţie în crescendo a uverturilor sale, pasiunile sale gastronom şi gourmet lăsând gustului rafinat turnedoul Rossini din muşchi de vită şi pathe de fois gras!
Florin Totan
Rossini a fost un prodigios compozitor de opere din genul belcanto, a scris 39 de opere până la 40 de ani, după care izvorul creativ a încetat brusc şi nu a mai scris nimic semnificativ până la moarte. Este influenţat de Haydn şi Mozart ce i-a adus porecle de il tedeschino - micul neamţ!


Programul a inclus uverturile la operele:Bărbierul din Sevilla, Semiramida, Italianca în Alger, Cenuşăreasa, Coţofana hoaţă şi în final ca bis uvertura la Wilhelm (Guglielmo) Tell.


Lumea a aplaudat cu entuziasm interpretarea de excepţie a orchestrei Filarmonicii Piteşti conduse de Florin Totan.

luni, 12 februarie 2018

A legacy of Spies de John le Carre

Vreau în primul rând să mulţumesc prietenilor mei care au fost interesaşi de postările mele privind filmul The Post şi despre Dilema veche. Se vede că subiectele sunt interesante!

Revenind la subiect vreau să spun câte ceva despre autorul romanului pe care l-am terminat de citit. 

Primul roman citit de mine scris de John le Carre probabil că era chiar celebrul său The Spy Who Came in from the Cold de care nu-mi mai amintesc de loc. Era în 15 martie 1975 când am realizat o aventură pe munte, în Iezer Păpuşa care putea să se termine prost prin zăpezile şi frigul de pe munte. 

Am mai citit două romane ale lui le Carre, unul tradus în româneşte prost că l-am citit greu, spre deosebire de romanele în original pe care le-am citit uşor şi cu plăcere. 
John le Carre este considerat cel mai important scriitor de romane de spionaj din actualitatea literară engleză şi considerat chiar un stilist. 

Romanul de faţă, A Legacy of Spies - Moştenirea Spionilor este un roman din seria George Smiley. Smiley este şeful Operaţiunilor Speciale din serviciul secret britanic şi se focalizează pe acţiuni de spionaj în Berlinul de Est de la sfârşitul anilor 50. Personajele amintite în acest roman sunt dintre romanele precedente. Pentru a scrie aceste lucruri m-am documentat şi am dat de un articol despre roman în The Guardian.

Romanul A Legacy of Spies este un roman scris la persoana I. Acesta este Peter Guillam, fost spion englez din echipa lui Smiley. Personajul este după mamă breton fiind limba copilăriei lui, alături de franceză şi dintr-un tată englez care a murit în acţiuni de sabotare în vremea ocupaţiei naziste a Franţei. 

Totul se petrece după căderea zidului Berlinului, suspectez ca prin anii 90, când Guillam s-a retras la ferma din Bretagne. El este chemat de urgenţă la Londra pentru a lămuri nişte chestiuni legate de trecut.

Ajuns la Londra Guillam află că este în curs o anchetă privind acţiuni ale serviciilor secrete din trecut la instigarea lui Cristoph, fiul german al spionului Alec Leamas. Acesta este personaj principal în romanul The Spy Who Came in from the Cold, iar Guillam este în romanul Tinker Tailor Soldier Spy.

Leamas a fost un personaj eroic care reuşeşte să o salveze pe frumoasa Tulip - Lalea din Germania de Est prin  Cehoslovacia, Paris şi să o aducă în Marea Britanie. Tulip era soţia unui mahăr cam homosexual de la ministerul de externe RDG şi secretarea şi amanta prin viol a lui Rapp un personaj înalt din STASI, securitatea est-germană. Tulip le transmitea britanicilor documente foarte importante mai ales de spre sovietici. Cărăuşul documentelor a devenit Guillam, un bărbat foarte frumos după cât se pare. Cei doi s-au întâlnit inclusiv pe plajele Bulgariei, unde Peter devine prieten cu băieţelul ei Gustav şi pe plajă ea îi oferă imaginea completă a goliciunii într-o invitaţie erotică. Guillam devine falsul oficial francez la Praga, care o are pe Tulip drept soţie şi care reuşeşte să o aducă la Paris, după o noapte de dragoste fierbinte pe întuneric şi fără zgomot într-un hotel din Praga. Ulterior Guillam era convins că o va lua de soţie pe Tulip şi-l va recupera din Berlinul de Est pe fiul ei Gustav. 

Dar se petrece un accident şi Tulip este omorâtă de un agent STASI care ca un dobitoc se prindă într-o cursă de animale şi prins de agenţii britanici. Est-germanul Mundt acceptă să devină agentul lui Smiley şi acest lucru ere ştiut de foarte puţini oameni inclusiv Guillam. Leamas este foarte afectat de moartea lui Tulip pe care o adusese cu bine peste frontiera germano-cehoslovacă pe vreme de iarnă şi devine alcoolic. Este cuplat cu Doris, o evreică cu convingeri de stânga bibliotecară la Londra. Pleacă ambii în Berlinul de Est şi sunt capturaţi de Mundt şi executaţi la zidul Berlinului la încercarea de trecere. De fapt aceasta este acuza adusă de Cristoph şi pe care imbecilii din parlamentul britanic erau gata să-l accepte ca să se răzbune pe cei din serviciile secrete. 

Cristoph încearcă să-l şantajeze pe Peter Guillam şi îi cere 1 milion de euro! Ba vrea să-l împuşte. Cei din serviciile secrete, tineri nu sunt de loc interesaţi de soarta lui Peter, vor să scape de el, pentru că şefii lor cred că trecutul îi prejudiciază. 

Guillam dă în final de Smiley, foarte bătrân, la Freiburg în sudul Germaniei şi acesta se oferă să lămurească toată tărăşenia.

Şi în final Guillam revine la ferma sa de Bretagne în compania mult mai tinerei Catherine, ţiitoare şi administratoare a fermei. 


Un roman care arată cum vechii spioni ai Războiului Rece sunt trimişi la pensie pentru că au devenit o moştenire apăsătoare şi deranjantă. Asta este istoria!

duminică, 11 februarie 2018

The Post un film despre valorile care fac America mare

Am văzut zilele trecute un film care m-a entuziasmat. Este filmul realizat de excelentul regizor Steven Spielberg dedicat marelui ziar al capitalei federale american The Washington Post

Washington Post este un ziar care exact atunci când se desfăşoară filmul nu era ziarul de mare influenţă care este astăzi.

Despre acest ziar şi de reportajele dedicate afacerii Watergate care au dus la prăbuşire preşedintelui Nixon am citit carte şi am văzut filmul All the president men. Acolo în roluri principale erau reporterii Bob Woodward (Robert Redford) şi Carl Bernstein(Dustin Hoffman) care au documentat această afacere care a explodat în America determinând demisia lui Nixon. 

Aici sunt personaje principale sunt şefii ziarului: Publisher (proprietarul) Kathetin Graham (Meryll Streep) şi Editor in Chief  (redactor şef) Benjamin Bradlee (Tom Hanks). Pentru mine şocant a fost excelentul Tom Hanks, care pare mult mai tânăr în acest film faţă de vârsta lui.  

Washington Post era un ziar al capitalei de nu prea mare răspândire şi prestigiu. Era în proprietatea familie Meyer (numele de fată al lui Katherine).   Suntem în 1971 când războiul din Vietnam atinsese apogeul şi era detestat de tinerii americani congenerii mei.
Explicaţiile sunt diferite. Robert Mc Namara comandase un studie corporaţiei Rand care demonstra că acest război nu poate fi câştigat.
Daniel Ellsberg expert la această corporaţie care fusese martor ororilor războiului vietnamez, vrea să facă lumină şi să informeze publicul american despre această implicarea americană veche începând cu preşedintele Truman, apoi Eisenhower, Kennedy, Johnson şi finalmente Nixon.
El trimite extrase din dosare către prestigiosul The New Yirk Times. Nixon dă ordin ca publicarea să fie oprită. 

În acest timp Bradlee îl pune pe un jurnalist să afle sursa documentelor. Acesta dă de Ellsberg la Boston şi ia majoritatea documentelor în vederea publicării. 

În acel moment The Post trecea printr-o perioadă critică. Katherine Graham, care rămăsese văduvă după sinuciderea soţului decide ca ziarul să  devină public, cotat cu acţiuni a Bursă.

Graham făcea parte din high life-ul washingtonian, era prietenă cu Mc Namara, avea relaţii extinse între decidenţii politici americani. Bradlee pe de altă parte fusese prieten apropiat cu John Kennedy. 
Este seara critică în care Bradlee împreună cu reporterii pregătesc materialul privind Hârtiile Pentagonului care nu mai se publicau în NY Times. Doamna Graham îşi asumă riscul să fie dată în judecată şi ziarul să fie închis în ideea că adevărul oricât de neplăcut ar fi trebuie cunoscut de publicul american.

Decizia ulterioară a Curţii Supreme permite publicarea unor documente de mare interes pentru public. Este o victorie a bunului simţ, a democraţiei şi libertăţii americane. 

Filmul se termină cu episodul începerii afacerii Watergate, care promovează Washington Post ca marele ziar care a devenit şi care se bucură de prestigiul doborârii unui preşedinte american.

Un film pe care preşedintele Trump ar trebui să-l vadă zilnic.

Şi acum la încheiere vreau să spun ceva şi despre ziare.  Ziar în America se mai numeşte paper de la hârtia pe care este tipărit.
Acum aproape 50 de ani ziarele se bucurau de un mare prestigiu fiind tipărite în milioane de exemplare.  
La noi apăreau doar cele care transmiteau punctul de vedere comunist, apelam atunci la alte mijloace, în special la ziarul vorbit Europa Liberă


Acum tehnologia a terminat ziarul pe hârtie, şi la noi se citeşte pe net. În SUA conţinutul este restricţionat, trebuie să plăteşti ca să citeşti, la noi este încă liber. Eu mai cumpăr doar ziarele locale, pentru că sunt pentru interesul meu privind actualitatea locală, despre actualitatea românească aflu de pe tot felul de saituri de ziare şi altele. 

Din nou despre Dilema veche

Încă nu a început jurnalul de joi care are în el notaţii despre articolele din Dilema veche, dar nu pot să nu remarc ultimul număr. 
Ca piesă principală este dosarul despre istorie.

Îmi amintesc că prin 1992 doamna Juliana Pilon de la o agenţie americană de suport pentru democraţie spunea că istoria noastră va prezenta surprize şi eu nu o prea credeam.
Cărţile lui Lucian Boia dovedesc cu prisosinţă acest lucru, chiar dacă istoricul este tentat să depăşească demolarea unor mituri constitutive ale poporului român.
Uite că episoade privind partea neagră a istoriei noastre din vremea războiului au ieşit la lumină precum pagini din istoria Holocaustului evreiesc din Transnistria şi alte asemenea. 

Este foarte interesant cum se discută acum despre cele două mai importante episoade ale istoriei românilor din epoca modernă, Unirea din 1859 şi România Mare din 1918. Ceea ce se subliniază acum este inteligenţa liderilor români de a prinde aceste ferestre de oportunitate.
Fenomenul Unirii putea fi pus sub semnul întrebării prin malversaţiile lui Vogoride în Moldova, dar şi inteligenţa muntenilor de a-l alege la Bucureşti pe 24 ianuarie tot pe Cuza domnitor.
De asemenea în pofida argumentelor germanofililor, Ionel Brătianu a ales corect tabăra Antantei care însemna revenirea Transilvaniei la România,şi profitând de prăbuşirea celor două imperii şi de realipirea Basarabiei la România, provincie care pregetă azi după jugul bolşevic.

Comparaţiile privind liderii politicii arată cât au decăzut politicienii români.
Când vezi cine sunt aşa zişii patrioţi români care îşi bat joc de interesele România şi când un borfaş are oportunitatea să-şi îngroape ţara pe altarul intereselor personale te apucă scârba. 

Un alt articol simpatic este dedicat unei mărci de automobil preferat de lăutari şi cântăreţi de nunţi care explică că iniţialele BMW ar fi de la Beethoven, Mozart şi Wagner!

Un alt articol simpatic este despre creativitatea românească privind mâncăruri venite din Orient. Şaorma cu de toate care include pe lângă carne, sosuri, zarzavaturi şi cartofi prăjiţi reflectă foamea moştenită de la Ceauşescu care face să îngrămădeşti  toate aceste componente în bucata de pita.


 Este cea mai mare plăcere să o cumpăr de la chioşc, rar o citesc pe net, doar când sunt plecat pe afară. Dilema veche este o revistă ce merită citită din scoarţă în scoarţă. 

PS Foarte important!

Tot din Dilema veche mi-am lămurit o prescurtare. La rubrica de muzica a revistei, d'aia merită citită toată a explicat ce înseamnă un prefix care mă frământa. Americanii au mania prescurtărilor şi a iniţialelor. Astfel am înţeles de unde vine preefixul alt.  Înseamnă alternative, de unde alt-right este dreapta alternativă, faţă de cea clasică reprezentată de Partidul Republican. Alt-Right este dreapta rasistă, neo fascistă, populistă pe baza căreia a fost construită de către Steven Bannon imaginea actualului preşedinte Trump. 
Atenţie, dragă G, tu care ai impresia că cine nu-l admiră pe Trump este de stânga.