miercuri, 31 iulie 2013

Jurnal II 1997 – 2003 de Mircea Cărtărescu



Aveam cartea lui Cărtărescu de ceva timp, dar împrejurările m-au făcut să lenevesc cu cititul ei. Aşa că în acest sfârşit de săptămână m-am hotărât să o citesc complet şi fără întreruperi.

De ce citesc oamenii jurnale?
Pentru plăcerea voyeuristă de a privi peste umărul scriitorul la ce face el, cum îşi elaborează o carte, care îi sunt ideile, ce îi place, ce-i displace!

De ce scriu scriitorii jurnale?
Păi dintr-un impuls exhibiţionist, majorităţii le place să se expună, este şi un mijloc de a-şi face reclamă, să-şi mărturisească unele crezuri, neexprimate altfel. Şi răspund şi voyeurismului cititorilor

De fapt şi blogul meu este tot un jurnal, locul unde îmi dau şi eu cu părerea şi îi provoc din când în când pe prieteni la reacţii! Unii chiar m-au sfătuit să trec şi eu la trecerea pe suportul de hârtie a acestui jurnal. Nu ştiu, deocamdată! Mai bine pe internet la liber pentru toată lumea!

Cine m-a citit va observa că sunt un fel de Cănuţă - om sucit. De fapt o iau de la coadă la cap cu jurnalele lui Mircea Cărtărescu. Aşa a fost întâmplarea, mi-a sărit în Biblioteca publică întâi Zen şi după aceea, curiozitatea m-a făcut să caut şi primele două volume ale acestui jurnal. După cum vedeţi am găsit volumul II 1997 – 2003. Sper că poate o să dau pe undeva şi de primul volum.

Mircea Cărtărescu a avut un scop precis cu acest jurnal.  Fiecare este jurnalul unei părţi a trilogiei sale Orbitor. Cel de faţă este legat de creaţia volumului doi din Orbitor – Corpul, dar nu numai.

De fapt este un jurnal literar, este şi literatură, asta în primul rând! Pentru că jurnalul are în cea mai mare parte literatură marca Mircea Cărtărescu. Autorul îşi descrie visele, de fapt din Nostalgia am remarcat că proza lui alunecă spre oniric, întrepătrunsă cu realitatea.
Dar Jurnalul lui Cărtărescu este multietajat. Acest strat literar este dominanta jurnalului.
Alt strat este cel al avatarurilor creaţiei literare pentru O2 cum îşi numeşte volumul II al trilogiei Orbitor. Aici apare zbaterea scriitorului, nervii obsesiile, ipohondria, tot timpul i se pare că este bolnav pentru că inspiraţia nu-l caută, îşi numără zilele de când nu a scris nimic., omiţând evident că pixul său a comis în caietul care este manuscrisul acestui jurnal. Atunci când, reîntors acasă îşi face un control medica constată că este sănătos tun! De fapt momentele de inspiraţie îi apar atunci când este detaşat de imediat, în perioadele de rezidenţă în străinătate. O2 este scris în mare parte în Germania la Berlin. Aceasta poate explica faptul că Germania îl atrage şi s-ar stabili acolo. La fel şi O3 este conceput în Germania la o altă rezidenţă, ulterioară.

Legat de O2 tot aminteşte de un loc al copilăriei Tântava, la bunici. Am descoperit că Tântava este un sat în comuna Grădinari pe Argeş, lângă Bucureşti. Numele bunicilor, probabili materni, este  Badislav, de unde ar reieşi că originea maternă ar fi sud slavă, de grădinari bulgari? Lucrul acesta are în Jurnal mică importanţă, personajele din Orbitor ar fi legate de Tântava.
De fapt, Mircea Cărtărescu este un autor al citadinului bucureştean, este din Bucureşti, copilăria şi-a petrecut-o într-un bloc comunist pe Ştefan cel Mare într-o zonă semi –muncitorească, acesta ar fi ocupaţia părinţilor. Mircea Cărtărescu este în descendenţa scriitorilor citadinului bucureştean pornind cu Camil Petrescu, urmat de romancierul studenţiei mele Petru Popescu. La Petru Popescu mediul familial reflectat în Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei este cel intelectual.

Următorul nivel al jurnalului se referă la lecturile scriitorului. Cărtărescu ne spune ce cărţi citeşte. Le face şi o scurtisimă prezentare şi concluzie. Autorul este extrem de cusurgiu şi le găseşte numai slăbiciuni. Şi nu-i vorba de cărţi oarecare sau, mai ales de autori faimoşi ai literaturii universale. Aceste liste de cărţi mi-au dat şi mie inspiraţie de viitoare lecturi

Ioana Nicolae şi Gabriel Cărtărescu
Un alt etaj al jurnalului este frumoasa poveste de dragoste cu Ioana. Această dragoste este iscată la maturitate, Ioana este o studentă de a lui Cărtărescu şi se încheie prin căsătorie, după divorţ şi apariţia primului lor copil, Gabriel. Cărtărescu relatează povestea sa de iubire cu exaltare şi gingăşie fiind un plus al cărţii.

Pe alt nivel se află lume literară şi relaţiile sale cu ea. M. C. (cum se autointitulează în jurnal) are o relaţie proastă cu lumea literară. Este aproape paranoic pentru faptul că nu toate opiniile legate de opera sa nu sunt unanim elogioase.
Este preocupat de clasamente literare, vorbeşte de triada postbelică a romanului: Preda, Breban şi MC!
Cel mulţumeşte, am găsit în pagina pi, 314 adică. 

Am nevoie să simt că sunt înconjurat de oameni care mă preţuiesc, pentru care merită să scriu”.

Este mefient cu chinezul care a luat Nobelul Gao Xingjian, visează la Nobel el însuşi.
Unde mi-a plăcut arătând normal şi detaşat este la pag 412 când se plimbă relaxat cu Ioana şi Gabriel pe bulevardele bucureştene. Cu Bucureştiul a dezvoltat o relaţie dragoste - ură. Să fie şi faptul că afară, în rezidenţe nu este tracasat şi poate să scrie? Sau Bucureştiul i se pare murdar şi urât, mă îndoiesc, pentru că are şi pagini extraordinare despre Bucureşti. 
La un moment dat are ideea să găsească o poziţie universitară, afară în SUA. Cred că ideea asta ar fi fost cea mai potrivită, este un literat de primă mână, a scris o carte de critică literară, Postmodernismul românesc. Sunt români universitari obscuri sau alţii precum este clientul meu Norman Manea, care are o poziţie universitară în SUA. Comparaţia cu Cărtărescu îl anaentizează pe Norman Manea cu toate premiile lui.

Îşi înregistrează gospodăreşte traducerile în limbi străine, cum pe vremuri se ocupa de gloria literară marele romancier Liviu Rebreanu, în jurnalele sale.

M-a iritat în jurnalul său folosire excesivă a unor cuvinte şi expresii englezeşti, unele folosite eronat. Asta îmi aminteşte de literaţii noştri mai vechi care dădeau citate în franceză fără să le traducă!

M-a scos din sărite ipocrizia privind puţinătatea veniturilor. Cum poţi să te plângi de asta când îţi cumperi un apartament nou, fără să-l vinzi pe cel vechi şi cum ulterior îşi construieşte o vilă la Băneasa. Toată lumea ştie că este cel mai cumpărat autor literar din România şi are şi drepturi băneşti din multiplele traduceri.

Mi-au sărit în ochi două nume de scriitori pe care îi cunosc, s-au i-am cunoscut.
Unul este Vlad Zografi, cu care pare a fi în relaţii amicale. El i-ar putea da lămuriri privind probleme de cosmologie, fizică cuantică şi lucruri d’astea pe care-l interesează pe Cărtărescu.
Alt nume este al poetei Marian Marin şi asta într-o conjunctură tristă, a plecat dintre noi la sfârşitul lui martie 2003. Întâmplarea face că la începutul anilor 80 am cunoscut-o, pe vremea când era cunoscută doar între optzecişti. Era la mare, la 2 Mai, unde prietenii mei se învârteau într-un cerc de literaţi în devenire. Era singură, fără vreun iubit, am fost cu o gaşcă la nudism. Nu mă interesa, nu era genul de femeie care să-mi trezească interesul. Ulterior, a devenit foarte cunoscută…. Şi dorită!

sâmbătă, 27 iulie 2013

Pescuit la Olt


Cortul
Ca în fiecare an, am organizat cu Ilie P. o expediţie de pescuit la Olt. Ne-am pregătit minuţios, am luat momeli, nade, am luat mâncare şi băutură pentru 4 zile.
Nicu căpitanul

Bagajele mele s-au desfăşurat în două ture ca să nu-l mai oblig pe Ilie să parcheze în faţa blocului meu. Am plecat pe o zi foarte călduroasă. În fine au venit căldurile lui Cuptor! Era ziua de marţi 23 iulie.

Ilie

Am ajuns la ultimul baraj de pe Olt la Izbiceni, Cilieni în faţa barajului Rusăneşti. Anul trecut apa era foarte scăzută din cauza secetei, cel puţin cu un metru un metru jumătate faţă de acum, cum m-am convins ulterior. Locul pe care am stat anul trecut era ocupat aşa că am încercat pe malul drept ca, finalmente să ne aşezăm pe capătul canalului de fugă la centralei. Ce era nou era că vegetaţia abundentă abia se vedea din apă. Ilie s-a decis să-şi aşeze sculele în golful făcut de malul lacului unde nu se pre zărea vegetaţia. Eu am ales să îmi pun undiţele unde era un  baraj de ierburi dar apa părea liberă cam la 25-30 de metri. A fost o iluzie! Ca să arunc undiţele intram în apă până la brâu, lucru care m-a ţinut răcorit pe o căldură infernală. Plumbii lansetelor au aterizat tot pe iarbă subacvatică, care făcea aproape imposibilă recuperarea. Am stat aproape toată ziua şi am încercat, peştele nu trăgea, am luat la plută unul sau doi bibani, buni de secţionat şi băgaţi la momit şalăii!
Ilie a reuşit să-şi amintească cum se face imensul său cort şi nu am pierdut vremea decât cu aranjamentul cortului interior.
Ilie, care este mai încăpăţânat a refuzat sfaturile unui venit la scaldă, ca să schimbăm locul, spunea el că dacă trage, peste tot. A prins până la urmă un caras mai mărişor de o palm jumate. Obosit de lupta ci ierburile şi demobilizat mi-am mutat şi eu undiţele la el. Între timp am primit vizita unei căruţe cu tineri veniţi la scăldat, locul era preferat pentru bălăceală, nu pentru pescuit!
Nicu şi Ştefănel
Seară pe înnoptate au venit şi prietenii noştri: Nicu F. cu fiul său Ştefănel. Ştefănel a terminat Politehnica la Computere, a fost la bursă la Microsoft şi acum are un post bine remunerat la o mare transnaţională. Ştefănel plănuieşte o ieşire la Berlin, după care să meargă la Praga cu trenul. L-am sfătuit ca dacă se întorc la Berlin pentru avion să oprească şi la Dresda o zi merită să vezi oraşul baroc! Am rămas cu ei până noaptea târziu şi am văzut cum resursele noastre de bere s-au cam epuizat. Este adevărat că nici lăzile izoterme nu puteau face faţă la căldura potopitoare. Am ajuns pe sacul de dormit pe la 1 şi ceva noaptea şi m-am trezit pe la 7, când Nicu deja era în picioare şi testa peştele la plută.

Hidrocentrala Rusăneşti
 Apoi el s-a decis să mergem să încercăm şi alte locuri din lac. Tipii, care se aşezaseră pe fostul nostru loc se pregăteau să plece, nu prea trăgea nimic, era multă iarbă, iar nişte infractori puneau năvoade peste tot, de unde peşte?

Am dat chiar pe canalul de fugă unde ar fi abundat şalăii, nimic! Doar câţiva bibani ameţiţi pe care eu i-am aruncat înapoi. Nicu  a  luat halăul şi a prins vreun kil de puiet, inutil pentru că nu trăgea răpitorul. Am reuşit să-mi rablagesc picioarele şi o undiţă pe sacii cu beton care erau turnaţi pe marginea canalului. Am renunţat şi am plecat spre o zonă mai îndepărtată pe marginea digului de beton al barajului, unde erau canale şi unii dădeau la plută. Când am ajuns noi acolo, în jur de prânz, ei stăteau să plece îşi făcuseră planul, după cum a remarcat Ştefănel, un juvelnic de caraşi. Şi aici n-am prea păcălit peştii, doar Nicu a luat un oblete.
Ne-am întors pe la 1 d.a. la campingul nostru improvizat. Ilie deja aprinsese focul la grătarul lui de iarbă verde, foarte potrivit la activităţi recreative. Ilie este un maestru al grătarului, are unul acasă la el la moşia, pe care şi-a luat-o abandonând confortul blocului comunist în care stătea.
Nicu şi Ştefănel erau deja bine înfometaţi şi aveau nişte resturi de la un grătar de acasă l-a care a poftit şi subsemnatul.
Maestrul grătarului

Ilie a moşit întâi fripturile multe apoi nişte cârnaţi nemţeşti,un deliciu şi, finalmente, autohtonii noştri mici inventaţi de sârbi cepavcici, bulgari kebabvcici, greci zuvlaki, dar cum zice amicul Iulian, ai noştri sunt mai buni şi mai etnici. Ăştia erau din carne de vită şi porc, ăia de la Caru’ cu Bere ar fi fost din vită şi oaie!
Ce este sigur este că luasem extrem de multă materie primă de grătar chiar la nişte pantagrueli cum sunt eu şi Ilie. Cred că m-am îndopat cum de mult nu mai făcusem cu fripturi suculente, cârnaţi super şi mici minunaţi!
Eu,  adăstând

Eram cu excedent cu mâncarea pentru că Ilie se declarase învins de puţinătatea capturilor şi a căldurii potopitoare de câmpie dunăreană şi am scurtat cu o zi programul!

Cormoranul
Lacul Izbiceni este o mică deltă, abundă tot păsăretul de baltă, stârci, nagâţi, raţe, cufundaci. mai erau un neam de păsări acvatice mai mari şi negre pe care iniţial le-am confundat cu gâştele.
Abia după ce Nicu a observat că mergeau în cârduri şi inspectau lacul, după care făceau un cerc în care împingeau peştii, după care începeau să-i vâneze. Atunci am avut revelaţia că aceştia sunt faimoşii cormorani, mai experţi în prinderea peştilor.

Bibanul lui Ştefănel


Nicu şi Ştefănel s-au pus pe pescuială şi au prins câţiva caraşi cu care să se întoarcă acasă.
Eu am mai păcălit la plută un biban mărişor dar l-am făcut momeală de şalău, înghiţise atât de temeinic acul că nu l-am putut scoate şi a sucombat rapid.
Seara m-a prins cu Ilie la resturile de băutură şi în diferite dispute.
Dimineaţa  am mai făcut tentative să păcălim peştii, s-au predat doar reginele frumos colorate şi lacome, dar complet neutilizabile în calitate de capturi comestibile.
Am strâns lucrurile şi pe la amiază am părăsit locurile frumoase, dar pline de resturi ale pescarilor. Este o ruşine că oamenii nu au grijă de natură, noi am încercat să strângem resturile, pe unele le-am calcinat (nu prea recomandabil, altele le-am luat cu noi să le punem la gunoi).
Pe drum am văzut din nou abundenţa legumicolă a zonei. Rusăneşti, Izbiceni, Cilieni, Băbiciu sunt localităţi de pricepuţi legumicultori. Erau munţi de roşii, vinete, castraveţi, ardei apoi remorci pline de cantalupi şi pepeni de Dăbuleni! Oamenii au solarii, unele au sisteme de încălzire în răcoarea primăverii, la un tip parcă era un fel de CAP, tot câmpul era ocupat de solariile unde venise un achizitor - intermediar. Aici este problema pe care am dezbătut-o şi cu prietenii mei din piaţă, doamna Gigi şi soţul Irinel. Zona Oltului inferior este una din cele mai productive de legume, sunt descendenţii bulgarilor macedoneni aduşi de Brâncoveanu. Ei alimentează pieţele Craiovei, Slatinei, Piteştiului şi, probabil, Bucureştiului. O singură mare problemă au aceşti oameni harnici, lipsa unui centru de achiziţii şi a unui sistem de achizitori. Ar fi acoperite inclusiv marile reţele de hipermarketuri. Aici cred că stă problema agricolă a acestor olteni care contrazic pe deplin formula lui Purcărete Palilula: " Neamul nostru cel rău şi puturos". N-ar strica dacă ministrul Daniel Constantin ar organiza o deplasare prin zonă, nu-i departe de fieful său piteştean!
Eu, iluminat
Am oprit şi la Frunzaru, pentru că Ilie şi-a dorit să vadă cum merge acolo pescuitul, am constatat că la fel de prost ca la Izbiceni! Apoi ne-am oprit la răcoreală la o aplecătoare din Băbiciu la preţ de supermarket.
Am luat şi noi amintire pepeni şi cantalupi la preţuri de gros!
Şi aşa s-a sfârşit aventura de pescuit la Olt!

Seara pe lac

duminică, 21 iulie 2013

Pescuit de Sf. Ilie








De ziua de Sf. Ilie Tesviteanul, patronul fulgerelor şi al energeticienilor am ajuns din nou la baltă. A fost o zi cu un soare orbitor şi căldură de m-am deshidratat foarte tare.

De această dată am venit cu vecinul meu Dan-Ilie A. 
Aşa că a fost şi ziua lui onomastică. Mergeam plin de speranţe la balta cu noroc. Ne-am aşezat pe locul meu preferat,  exact unde balta se lărgeşte. Dan-Ilie este încă l-a categoria speranţe aşa că am aşa că l-am blagoslovit cu o telescopică suplimentară pentru crap, în plus la undiţa lui şi la lanseta proprie. A reuşit să prindă cu telescoapa vreo doi peşti. Surpriza neplăcută a fost că, la mal, la plută a fost foarte slab. Dan mai prindea câte un peştişor microscopic, cam ăştia mişunau la mal. Eu am luat vreo doi trei cărăşei rătăciţi la plută sau la lansetă. Şi cum stăteam aşa dezumflat pe scaunul meu rupt şi reparat, Ilie P. îmi spusese că era proiectat doar pentru 70 de kile, eu am 90! Şi deodată am văzut un lucru rar, o lansetă mi-a smulsă de pe suporţi! Dau s-o prind, era mare cel puţin vreo 5 kile, am văzut cum se învolburează apa pe la 30 de m de mal şi cam atât, trebuia să-l înţep mai vârtos. 
Ziua a continuat fără dezvoltări spectaculoase. Am scos un ciortănel oglindă cam de o juma' de kil şi Dan Ilie m-a asistat cu minciogul şi l-am scos pe mal.
Lângă noi a oprit un tânăr care ne-a povestit că la 200 de metri de noi spre taluz prinseseră unii de toate, inclusiv un somotei!


















Şi cum ne povestea el ce făcuseră alţii iată că simt o smucitură al una din lansete şi bambina semnalizatoare s-a ridicat şi a rămas dreaptă. Era un crap! L-am manevrat până a ajuns la mal, ca o barcă cu motor, tânărul m-a asistat cu minciogul şi l-am scos pe mal. Era un crap românesc de cam 3 kile, tânărul m-a corectat că are în jur de 2,5! Oricum puteţi să-l vedeţi!
Trecuse de 1 p.m. era o căldură sufocantă, începusem să strâng sculele şi eram ocupat cu una dintre ele, iar vizitatorul se repede la una dintre lansete. Avusese loc un alt atac de crap. 


L-am lăsat pe el să-l manevreze şi a reuşit să-mi încurce toate undiţele, pe care crapul le-a încurcat. L-am scos eu cu minciogul. Era un crap oglindă cam de aceeaşi mărime. Îi dădusem lui Dan Ilie toată captura mea, cam un kil şi ceva şi eu am oprit cei doi ciortani.
Ajuns acasă după o consultare cu Adriana i-am dat crapul oglindă lui Dan Ilie, doar era ziua lui onomastică!  
Azi am aflat că a fost foarte bun, de la doamna lui care-l preparase să mănânce şi micuţul  Darius, fiul lor, pe care l-aţi văzut cum făceam lecţii de pescuit pe Argeş!

O zi de pescuit de pentru un pescar pârât şi norocos!

vineri, 19 iulie 2013

Undeva la Palilula

Am pregetat ceva timp să scriu despre filmul lui Silviu Purcărete.
Silviu Purcărete a devenit un reper internaţional în teatru atât la noi cât şi afară. 
Este un fim experimental, mai mult teatru filmat. 
Singura referinţă filmică care s-ar putea face este Glissando a lui Mircea Daneliuc.
Acţiunea filmului, dacă putem spune că este acţiune se petrece la Palilula, undeva în Oltenia anilor comunismului, într-un sat fără copii!
Aici este repartizat tânărul medic pediatru Serafim interpretat de tânărul actor Dimenny Aron, interesant pentru rol, cu ochii săi exoftalmici.
Aici are ocazia seă se întâlnească cu doctorul chirurg Predoleanu, excelent interpretat de Răzvan Vasilescu.
Vreau să deschid o paranteză acum. Îl cunosc pe Răzvan Vasilescu de când mă ştiu, locuia cu părinţii pe strada Bobâlna, în care ieşea strada mea. Tatăl său era faimosul Chichiplan, profesor de matematică la Liceul I.L. Caragiale, cu bust la liceu, dăruit de copii lui, fraţii Vasilescu. Chichiplan m-a trimis odată să fac o meditaţie în locul lui şi m-am ales cu 100 de lei, eram în clasa XI-a, 1967! Nu credeam că o să iasă mare lucru din Răzvan. La ora aceasta este, probabil, unul din cei mai buni actori români. Se cam cabotinizează în filme şi seriale de doi lei de PROTV şi MEDIAPRO, dar asta-i viaţa. În film are o partitură excelentă.
Aici mai apar magazionerul Ilie, o altă excelentă partitură a lui George Mihăiţă, de mult nu l-am mai văzut atât de bun şi autentic.
Un alt rol important face Constantin Chiriac, faimosul director Teatrului din Sibiu, în rolul şoferului de ambulanţă Virgil, zis şi Trotzki, secretarul de partid al spitalului. Spre necazul tuturora urâtul şi patibularul secretar de partid îşi găseşte o mireasă serafică şi blondină.
Mai apare lordul care este craioveanul Ilie Gheorghe, în rolul tatălui doctorului Serafim. 
Ocupaţia principală angajaţilor spitalului din Palilula este se îmbete, Ilie magazionerul având mereu formula: "Trăiască neamul nostru rău şi puturos!". 
Antologice sunt şedinţele de luptă pentru pace cu alergatul portretelor odiosului şi a sinistrei sale soţii. 
Un alt personaj cu adevărat exotic este doctorul Gogu, interpretat de Sorin Leoveanu, negru, dar care se albeşte spre final.
Scenografia este deosebită, aparţinând marilor artişti Helmut Stuermer şi Dragoş Buhagiar, în primul rând locomotiva cu care soseşte tânărul Serafim.
Filmul nu are acţiune, ci o selecţie de tablouri dominată de panatgruelicii Ilie şi Predoleanu.

Dacă aveţi răbdare merită să-l urmăriţi pentru prestaţia excepţională a actorilor cât şi a decorurilor!

luni, 15 iulie 2013

Castelul Cantacuzino


















Un  eveniment de familie m-a dus sâmbătă la Buşteni la Palatul Cantacuzino.

Mărturisesc că-l ignorasem până acum cu toate că este vizibil exact din gara Buşteni şi am trecut de nenumărate ori pe aici. Probabil că mai tot timpul mă uitam pe partea cu Munţii Bucegi.

Castelul a fost în perioada comunistă sanatoriu TBC al Ministerului de Interne. Cum  au reuşit instituţiile astea represive inclusiv armata să pună mână pe toate aceste bijuterii de arhitectură.
Poziţia castelului este extraordinară este aşezat pe coasta cartierului Zamora cu privelişte spre Crucea Caraimanului şi a tot lanţului alpin al
Bucegilor. Din acest punct de vedere aşezarea castelului Cantacuzino este mult mai bună decât a castelului regal de la Peleş.

De fapt în vremurile respective toată Valea Prahovei se afla în proprietatea Cantacuzinilor. Regele Carol I a cumpărat terenul de la Peleş şi Sinaia de la Cantacuzini. 
Probabil că faimosul Gheorghe Grigore Cantacuzino Nababul a fost influenţat în decizie de Peleşul Regelui Carol. 
El a construit 3 palate şi castele româneşti: Muzeul Naţional George Enescu de pe Calea Victoriei, poate cel mai frumos palat privat al Bucureştiului, Micul Trianon, ruinat azi, la Floreşti şi Castelul de la Buşteni. Arhitectul castelului a fost marele arhitect Grigore Cerchez, cel care este autorului Universităţii de Arhitectură Bucureşti, de unde şi anumite caracteristici comune. Este construit în stilul neo-românesc, cu elemente, bolţi coloane brâncoveneşti, un brâu de piatră ce aminteşte de Mânăstirea Argeşului. 
Castelul are însemnele imperiale ale familie Cantacuzinilor. În curtea interioară este şi placa comemorativă a castelului  în care Gheorghe Gr. Cantacuzino spune că a construit castelul pentru el şi soţia sa  Ecaterina născută Băleanu. Urmaşul său Mihai Mişu Cantacuzino a fost căsătorit cu Maruca Rosetti Teţcani, celebra Maruca Cantacuzino, marea iubire a lui George Enescu. Mihai a murit tânăr dar Maruca este mama lui Constantin "Bâzu" Cantacuzino, cel mai faimos as al aviaţiei româneşti din perioada interbelică, un bărbat extrem de frumos, care este tatăl Oanei Orlea, scriitoare româncă stabilită în Franţa. Ea este cea care se împotriveşte prostiei cu aducerea osemintelor lui Enescu, în calitate de legatară testamentară.
Cantacuzinii sunt alături de liniile stinse ale Basarabilor şi a Muşatinilor cele mai faimoase familii princiare româneşti. Ei s-au împământenit prin secolul al XVI-lea în Ţările Române şi se consideră pământeni cu toate că sunt mândri de descendenţa imperială bizantină.
Cantacuzinii au onorat excepţional istoria românilor, prin boieri patrioţi, stolnicul Constantin Cantacuzino, domni iubitori de carte şi ctitori Şerban Cantacuzino cu Biblia care-i poartă numele şi Biserica Patriarhală, savanţi, medicul Ion Cantacuzino care dă numele Institutului de Vaccinuri şi Seruri.
Cred că retrocedarea castelului moştenitorilor a fost un act de dreptate. Actualmente, moştenitorii au vândut castelul, iată că ei nu mai au posibilităţile străbunicului Nababul.
Aşa că acest castel a intrat în circuitul turistic, este vizitabil eu nu am avut ocazia vizitei în interior şi este locul unor evenimente fericite a unor particulari. 
Oricum investitorii au încă mult de lucru pentru a face din castel un loc deosebit. Din ce am văzut grădinile vor trebui să fie amenajate ca să arate în superbia sa care nu este cu nimic inferioară unor castele văzute de mine în Occident! Am înţeles că investitorii au făcut şi demersuri pentru obţinerea de fonduri europene pentru acest obiect de patrimoniu.
Să sperăm că astfel de obiective turistice pot fi puse în valoare pentru că merită!


marți, 9 iulie 2013

Drug war - film contemporan chinezesc

Am văzut, după nu ştiu cât timp, un film chinezesc contemporan. Nu este un film documentar, nu este un film Hollywood cu imagini din China, este un film făcut de chinezi. Filmul este foarte dur, Război cu drogurile
China este foarte familiară cu drogurile, în trecut, opiumul era cunoscut de către chinezi din secolul al VII d.Cr, pentru scopuri medicale, dar obiceiul fumatului de opiu cu tutun a fost introdus de europeni în secolul al XVII-lea. Au avut şi două războaie ale opiumului, în care China a fost obligată să accepte tratate în care chinezii acceptau ca negustorii să vândă opiul la liber. A fost într-adevăr una din chestiunile cele mai ticăloase comise de imperialişti împotriva Chinei.
Am văzut cât de populare au devenit filmele istorice chineze, dar filme contemporane n-am mai văzut de vremea tinereţii mele cu mitologia lui Mao, cu chinezi pe biciclete şi-n uniformele de doc. 
Într-adevăr, acum am văzut o Chină contemporană, cu chinezi obişnuiţi, fără expaţi americani sau James Bond, Tom Cruise în Misiune Imposibilă
Personajul principal este un căpitan de poliţie care capturează un important traficant de droguri din Hong Kong. Poliţia chineză are o luptă dură cu narco traficanţii, poliţia se folosesc metodele cel mai sofisticate de urmărire. China care o vedem este o Chină cu hoteluri moderne şi luxoase, dar şi cu zone sărace, cu autostrăzi şi trenuri de mare viteză, cu automobile de ultimul tip, dar şi cu mulţi chinezi normali. 
Finalul este nemilos, poliţiştii mor în lupta cu traficanţii bine înarmaţi, inclusiv căpitanul de poliţie.
Iar finalul este şi mai nemilos, vedem cum traficantul de droguri este condamnat la moarte şi omorât prin injecţie letală.
L-am urmărit cu interes, pentru că pare un film despre China de azi, nu un docu - thriller americano-european cu o Chină super-sofisticată şi oarecum falsificată!

duminică, 7 iulie 2013

Un britanic la All-England Club după 77 de ani!


În fine, după ce Fred Perry a câştigat ultima dată titlul la tenis în 1936, un alt britanic câştigă la Wimbledon! Este totuşi scoţian şi se numeşte Andy Murray (Mă-rii pe româneşte).

Tenisul este unul din sporturile inventate sau reinventate de englezi. Francezi jucau strămoşul jeu de paume, dar englezii au inventat sportul modern şi toate în sport sună englezeşte!
De fapt această naţiune extraordinară a inventat aproape tot, maşina cu abur Watt, tot un scoţian, boxul, marchizul de Queensbury, inclusiv au inventat America, adică SUA!
Atmosfera la Wimbledon este britanică, a fost prezent şi David Cameron, prim ministrul britanic, iar cupele sunt înmânate de ducele de Kent, o copie mai cheală a prinţului Charles!
Până anul ăsta titlul la Wimbledon era o afacere în trei şi-l disputau Federer, Nadal şi Djokovici, acum iată că Murray reuşeşte să să-l câştige şi nu m-ar mira ca anii viitori să fie câştigători Del Potro, sau uriaşul polonez, Janowicz. Mă uitam la semifinala dintre polonz şi viitorul campion Murray care este un tip înalt de 1,91 m. Polonezul era mai înalt cu un cap, are 2,03 m. 
A fost un spectacol deosebit şi finala de anul ăsta, Djokovici o jucase în semifinală cu Del Potro. A fost învins cu 3-0! Însă în gameul final a fost o răbufnire de orgoliu, era să ducvă mecioul al 5-5, dar n-a mai avut forţa psoihică. Murray a scos mingii incredibile. Însă cel mai tare meci a fost totuşi, finala Nadal-Djokovici de la Rolan Garros.

miercuri, 3 iulie 2013

Un film: Muzi v nadezi - Oameni de nădejde


Aşa îl traduc eu în româneşte, nu cum îl dau cei de la IMDB în engleză, Men in Hope.
Este un film superb ceh, în tradiţia lui Forman şi a lui  Menzel, Hasek, Hrabal şi tot ce-i mai bun în această tradiţie culturală.
Morala la cehi este uşoară, toţi visăm sau ne amintim de suedeza de la Mamaia, dar mai disponibilă era ceha sau slovaca tinereţii noastre!
Filmul este frumos, dramatic, comic şi trist cum doar cehii ştiu să-l facă!
Rudolf, taximetristul este socrul lui  Ondrej, care are cu Alice un restaurant, unde soţia nu-l lasă pe Ondrej să fie bucătarul minune şi-l ţine pe Louis, un ceh născut în Franţa şi probabil fost amant pe post de chef.
Rudolf îi recomandă ginerelui Ondrej o relaţie extraconjugală care să menţină fericirea maritală. Alice mai vrea un copil pe lângă fiul, Pavlik şi-l supune la munci sexuale, pe care Ondrej le face ca un catâr dezinteresat. 
Şi Rudolf i-o prezintă pe Şarlota, o tipă super sexi, care la un biliard îşi scoate tanga să-şi aranjeze părul şi cei doi îi admiră dosul complet descoperit!
Ondrej devine un amant super viril al Şarlotei. Şi Şarlota extaziată, decide să devină chelneriţă la localul lui Alice şi Ondrej. 
Dar se întâmplă şi drama, Marta, soţia lui Rudolf, mama Aliciei, este omorâtă de o maşină, când se plimba fericită cu geanta Valentino, cumpărată de Rudolf ca să nu se supere pe aventurile soţului. Rudolf se duce la un montagne russe, unde o cucerise pe Marta şi răspândeşte cenuşa Martei, în necazul popilor ortodocşi!
Şarlota se mută la Rudolf să-l ajute cu casa, dar aventura lui Ondrej cu ea continuă. Alicia bănuieşte ceva, dar Ondrej este salvat de socrul Rudolf, care recunoaşte că ele este tatăl viitorului copil al Şarlotei, opera ginerelui! Pentru că Ondrej realizase că-şi iubeşte nevasta şi voia despărţirea de sexoasa Şarlota.
Happy end!
Toţi sunt fericiţi, inclusiv Şarlota gravidă, probabil de data asta cu Rudolf!

Seară de lieduri la Conac cu familia Manoleanu

Eu împreună cu Bianca, Stanca şi Remus Manoleanu
Ieri 2 iulie s-a terminat stagiunea de vară a serilor Lipatti. Am revenit în minunatele locuri care alcătuiesc ambientul conacului Lipatti de la Fundăţeanca, Ciolceşti, Leordeni.
Saviana Diamandi
Ca de obicei, gazda întâlnirii muzicale a fost doamna Saviana Diamandi. Doamna Diamandi ne-a făcut o prezentare a programului muzical din această seară. Am avut un program cu adevărat de cameră, extrem de potrivit cu ambientul salonului de la conacul Lipatti.
Bianca Manoleanu
Liedul este genul de muzică vocală acompaniată de pian. Vine de la cuvântul german care înseamnă cântec, dar a devenit un gen muzical deosebit.
Programul  a fost deschis cu două lieduri aparţinând muzicianului clasic Joseph Haydn pe versuri de Shakespeare şi Anne Hunter, în limba engleză, She never told her love şi Spirit's song.
Domnul Remus Manoleanu a acompaniat-o la pian pe Bianca Manoleanu.
Remus, Stanca şi Bianca Manoleanu
Au urmat trei lieduri aparţinând germanului Richard Strauss mare compozitor la de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX. Liedurile au fost interpretate pe rând de Bianca Manoleanu şi Stanca Manoleanu, frumoasa şi talentata fiică a soţilor Manoleanu. S-a cântat: Morgen (dimineaţa), September, Wiegenlied (cântec de leagăn) . 
A urmat Stanca Manoleanu cu un lied în limba rusă de Serghei Racmaninov:  Ei au răspuns. 
Au urmat doi romantici Bartholdy cu: Abschiedlied der Zugvogel (cântecul păsărilor călătoare), Herbstlied (cântec de toamnă), Maiglocken and die Blumelein (lăcrămioare şi flori) şi Schumann cu: Das Gluck (norocul) şi Sommerruh (linişte de vară)
Aceste cântece sunt din genul liric al pastelului şi au fost cântate în duet de mama şi fiica Bianca şi Stanca Manoleanu!
Au urmat un program de lieduri de Johannes Brahms: Klange (sunetul), Wg der Liebe (drumul dragostei), Lerchengesang (cântecul ciocârliilor) şi Die Schwestern (surorile).
În final Bianca Manoleanu a cântat două postmodernisme de Luciano Berio: Ballo şi La donna ideale.
În final, a urmat un pahar de Ottonel Conu' Alecu şi patiserie.
Aşa s-a scris începutul celei de-a doua ediţii a Serilor Lipatti.

Este extraordinară iniţiativa acestui minunat proiect care pune în valoare conacul unui mare muzician argeşean!


Din nou la baltă

Sâmbătă 29 iunie am revenit la balta mea cu noroc! L-am mobilizat pe prietenul Ilie să facem o ieşire în natură. Noutăţile lui Ilie
erau că şi-a cumpărat un juvelnic nou, ca al meu, care permite peştilor mai mult spaţiu, şi-a luat şi  nou mai încăpător minciog, dar şi un scaun rabatabil ca al meu, verde! El mi-a spus dezamăgit că nu ţine decât 70 de kg şi că deja a început să se destrame. M-am uitat cu oroare şi la al meu şi am constatat acelaşi lucru. Chinezii ăştia fac aceste scaune doar pentru pitici sau fotomodele de 50 de kile. Aşa că l-am abordat pe dl. Neacşu, croitorul meu bun la toate să îmi repare suportul textil. Să vedem ce o ieşi?
Captura nu a venit aşa de bogată ca ultimele dăţi. Am prins în primul rând la undiţe, pe una mi-am agăţat-o de umbrela de soare grecească şi mi s-a rupt vârful, aşa că trebuie să văd ce pot face?
Am prins o grămadă de albitură, obleţi şi roşioare dar şi un peşte ce semăna cu cleanul.
De fapt era tenul, cteno, amurul sau peştele de iarbă. Este tipul de crap chinezesc cu solzi mari şi care se poate prinde şi la cârlig cu momeală de crap. Asta a o fost noutatea bălţii, se pare că a mai fost populată de au dat deodată iama la undiţe! 
Au venit şi nişte ciortănei, unul mai mare la vreo 2 kg, ca să-l duc acasă. Când am golit juvelnicul adunasem mulţi peşti după cum se poate observa în poze. I-am trimis frumos înapoi în baltă să mai am ce pescui şi altă dată!
A fost cald şi frumos, am intrat de vreo trei ori în balta cu apă murdară din cauza ploilor ca să mă răcoresc!

A fost o zi reuşită pentru peştii au tras de mine! 
Ilie a fost cu neşansă dar un ten mai măricel cam peste o jumate de kil. Asta este n-are şansă că ţine cu Băsescu! Hahaha!

luni, 1 iulie 2013

Parga - vacanţă în Grecia

Anul acesta am fost din nou la mare în Grecia. Ca de obicei, Adriana este decidenta, îi place să schimbe locul.  De data asta a nimerită foarte bine. Nu mă pot plânge  că locurile anterioare ar fi fost nepotrivite. Am fost pe rând în Creta în 1997, apoi în 2002 în vizită din Turcia, Kuşadasi în insula Samos al beiului Ion Ghika.
În 2005 am fost la Paralia Katerini cea mai populară plajă pentru românii care vin în Grecia. Din 2009 venim în Grecia anual, atunci am fost în insula Tassos, în 2010 în Halkidiki pe braţul Kasandra, iar în 2011 pe braţul din mijloc, Sithonia, la Sarti chiar în faţa muntelui Athos. Anul trecut am făcut eroarea unei vacanţe la Mangalia şi ne-a ajuns.
Vacanţa am contractat-o la Viorel, agentul nostru de turism pentru Hello Holidays.

Drumul

Am plecat pe 16 iunie 2013 pe la 11 din Piteşti cu un van până la Bucureşti. Din faţa Academiei Militare (mai nou Universitatea Naţională de Apărare Carol I) ne-am urcat în autocarul care urma să ne ducă în Grecia, care a plecat din Bucureşti la ora 13. Eu aveam de citit la Zenul lui Cărtărescu, aşa că doar Adriana a auzit discuţiile neghioabe a două babe aflate în spatele nostru. Deh, în Grecia nu merg numai criticii literari!
Ne aflam pe un drum lung. Am traversat Bulgaria timp de 8 ore şi am intrat în Grecia, la Promahonas pe la 23.30. Am mers pe autostrada neterminată până după Serres şi apoi pe drum pe lângă Salonic şi apoi Veria am luată pe noua autostradă care se termină la Igumenitsa, portul grecesc de la Marea Ionică care face legătura cu Brindisi. Spre surpriza mea ulterioară am constatat că autostrada de la Salonic spre Atena nu este gata, pe valea Tempi între munţii Olimp şi Ossa se lucrează încă la un mare tunel. Abia atunci am înţeles logica grecilor de a face autostrada din nordul Greciei între estul spre Turcia şi vestul la Marea Ionică. Astfel toate camioanele din Orientul Apropiat şi Turcia pot merge pe autostrăzi foarte bune spre portul ionic şi de acolo pe feribot la Brindisi unde se pot duce în restul Europei pe autostrăzi. Se ocoleşte astfel porţiunea Bulgaria România care sunt lipsite de autostrăzi pe mari porţiuni. Îşi scot bani pe plăţile date pe autostradă la punctele de toll şi un camion, autocar face 8 Euro.
Noaptea, pe această autostradă spectaculoasă, care traversează Munţii Pindului n-am putut închide ochii şi aşa am văzut tunelurile nenumărate vreo 30 după mine, unul lung de cam 5 km care urca, cobora, lua curbe, probabil funcţie de relief şi direcţie. Am ajuns cam pe la 4 dimineaţa la Ioanina.
De Ioanina este legată figura legendară a lui Ali Paşa. Ali Paşa a fost la sfârşitul secolului XVIII şi început de secol XX un fel de guvernator independent de sultan. A debutat luptându-se culmea, contra lui Pasvantoglu (Pazvante al nostru) ca apoi să stăpânească Albania şi Epirul în alianţă cu haiducii greci. Se alia, funcţie de situaţie, cu Napoleon, apoi cu englezii. Apare în romanul lui Alexandre Dumas Contele de Monte Cristo, ca fiind trădat de un ofiţer francez şi pedepsit de conte.
De la Ioanina am luat direct pe o şosea care merge spre sud ca să ajungem la Lefkada, insula unde mergea majoritatea turiştilor. Am ajuns într-o zonă de câmpie cu pământ lutos roşu, unde se practica agricultura de solar. Cultivă grecii roşii la solar mai ales dar şi alte legume. Ajungem într-o zonă mlăştinoasă pe lângă un golf mare şi în fine la Lefkada. Această insulă este legată de continent printr-un pod mobil, deci practic este o peninsulă. Lângă pod este o cetate veneţiană care controla zona. În apropiere de Lefkada se află faimoasa insulă Skorpios care a aparţinut lui Onassis. Umblăm prin Lefkada să lăsăm turiştii şi să-i recuperăm pe cei care şi-au terminat sejurul. În fine pe la 10 dimineaţa o luăm spre nord să ajungem în Parga şi după cam o oră ajungem la destinaţie. Drumul are şi un punct de toll chiar dacă este o şosea obişnuită şi un tunel. Mergem pe o şosea pe marginea Mării Ionice printr-o zonă abruptă şi muntoasă cu puţine locuri de plajă. Trecem pe lângă Preveza, unde se află un aeroport la care vin avioanele din zona coastei ionice a Greciei de nord. Trecem printr-o zonă mlăştinoasă cu aspect cu aspect deltaic care este zona de vărsare în mare a râului Acheron, care apare în legendele Greciei antice ca locul unde se intră în Hades!
Imediat ajungem la Parga aflată într-o zonă la fel de muntoasă. Coborâm din autocar după vreo 23 de ore de mers cu gleznele umflate.

Parga

Fortăreaţa veneţiană
Parga este un fost sat, devenit o spectaculoasă zonă turistică. Noi vom sta lângă şosea la Studio Limona. Studio Limona este cam cum era la gazdă la 2 Mai pe vremuri, cu deosebirea confortului incomparabil. Proprietăreasa este o grecoaică cam spre 50 de ani, plinuţă, vopsită roşcat. Este o clădire cu  parter şi două niveluri în care se află cam 20 de studiouri.
În studioul Limona erau obişnuiţi englezi, aşa că am citit şi eu o carte din biblioteca în aer liber de la etajul 1, un roman istoric pe care l-am prezentat deja.
De fapt Parga este o staţiune preferată de englezi care domină numeric, nordici, norvegieni, finlandezi, suedezi. Probabil sunt atraşi de pitorescul locului şi aerul rustic, cumva. Mai sunt apoi slovaci, sârbi şi macedonenei.
Garsoniera noastră de la etajul 2nu foarte largă, dar este confortabilă. Are nişte imperfecţiuni la baie, nu este perdea la duş şi apoi am fost avertizaţi de gazde ca hârtia igienică să o aruncăm la coş, era şi un afiş în englezeşte, pe care l-am ignorat iniţial. De fapt în toată Grecia există această obsesie, probabil că au probleme cu canalizarea. Avem şi o mică bucătărie cu frigider, pe care Adriana a reuşit să-l bage în priză, nu fusese bine conectat şi plită electrică pe care Adriana a refuzat să o folosească, inclusiv la prăjit pâinea, cum făceam la Sarti. Deosebirea faţă de Halkidiki, unde eram într-un regim de hotel cu autogospodărire strictă, aici la Parga, fata gazdei de cam de 20 şi ceva de ani avea grijă de curăţenie, schimba prosoapele şi închidea obloanele de la uşa balconului să fie răcoare în cameră. Dar aveam un balcon mare şi generos care privea spre cele două grădini ale vecinilor şi spre clădirea studioului vecin. Cu balconul am descoperit grădina grecului, care este mirobolantă! Are pomi fructiferi, lămâi, lime - lămâile verzi portocali, piersici, dar în primul rând solarul unde se văd iţindu-se roşiile.
 Roşiile cele mai ieftine sunt 1 Euro kilul dar ajung şi la 2,5 Euro. Cred că v-aţi dat seama că ne-am orientat la ieftine pentru micul nostru dejun. Ne-am cumpărat şi brânză, de tip telemea,  nu Feta, apoi am luat pateu, salam şi conserve de carne. Am căutat măslinele cele mai bune, nu din cele la saramură, ci acelea care se ţin în ulei şi se usucă la soare ca prunele uscate pe care le-am găsit doar ambalate. Iaurtul era din acela grecesc foarte gustos şi bun. Ne luam pentru seară bere sau vin care le ţineam la frigider şi evident apă minerală sau plată.
După duşul binemeritat de lunga călătorie prin munţii Greciei am ieşit în oraş să-l descoperim. În zona noastră toate studiourile, micile hoteluri erau înconjurate de grădini. Eram aşezaţi mai sus faţă de centru. Parga este înconjurată de munţi acoperiţi de măslini. Inclusivi gazda era proprietăreasă de livadă de măslini. Măslinele de Parga sunt potrivite pentru ulei, nu pentru mâncare, alea sunt de la Kalamata ni s-a spus.
Am coborât spre plajă când treci de clădiri zonei centrale cu magazine, marketuri, kebăbării (în greceşte suvlaki) ajungi pe esplanada portului plină de taverne. În faţa este portul destul de mic cu o dană de amarare. În dreapta se vede un promontoriu stâncos de vreo 50 de metri. Pe vârful promontoriului se află o cetate veneţiană foarte bine întărită care le-a dat mult de furcă turcilor să o cucerească. Chiar în faţa promontoriului, spre stânga se află o insuliţă stâncoasă, cam la 300 de metri de mal. Pe vârful ei se află o altă fortăreaţă, ruinată acum, pe care am descoperit în aventura mea în înot spre ea. Aceste două fortăreţe făceau imposibilă intrarea în acest mic golf inamicul fiind prins între două focuri. La baza insuliţei se află două mici bisericuţe ortodoxe şi un izvor cu apă limpede care asigura setea celor din fortăreaţă. În continuare, spre stânga chiar în faţa plajei Krioneri se aflau alte stânci insulare la aceeaşi distanţă care închideau plaja şi dau un farmec deosebit locului. Plaja era cu nisip, dar şi cu pietricele mici, ca la Pozitano, Italia, preferabile nisipului.





Adriana era înfometată şi mă bătea la cap să ne oprim să mâncăm. Ne-am oprit chiar la taverna aproape de colţul care-l dădeai spre plajă. Motivul a fost că spunea că ne servesc cu mâncare tradiţională grecească. Şi nu ne-a părut rău. Am devenit dependenţi de taverna Bacco-Bahus. Taverna aparţine lui Emilios, care este bucătar şi unul din chelneri este Lefteris, fiul său. Mama sa s-a prăpădit, figura sa de femeie frumoasă era în mijlocul unor fotografii cu vizitatori ai cârciumii. Aceste lămuriri ni le-a dat, evident Lefteris, care stăpânea bine engleza. Taverna avea şi un agăţător, tot chelner care te invita să vizitezi locul. A fost restaurantul perfect!  Aici am mâncat o salată de vinete cu maioneze excelentă, zilnic luam faimoasa salată grecească, cu bucăţi de roşii tăiate mari şi castravete   lunguieţi şi mai neutru decât castraveciorul autohton, ardei gras şi bucăţi mari de brânză telemea presărată cu oregano şi generos stropite cu ulei de măsline. Acest ulei de măsline, din care Lefteris mi-a făcut cadou o juma' de litru, era de la vecinul de alături cu magazin cu obiecte de plajă, unde era angajată o olandeză, care era şi  fabricant de ulei din livada proprie. Urma apoi felul principal unde ne-am delectat papilele gustative cu toate bunătăţile greceşti, cotlete de miel, grătare, cu brânză la cuptor, suvlaki, excelente sardele, sau kalamar pane. O porţie era clar pentru două persoane, nu exagerez sunt mâncău şi nu mă încurc, de fiecare dată plecam mai mult decât sătul. De băut am cerut exclusiv vinul Retsina, cu gustul de răşină şi apă plată, puse la frapieră, da, clasica frapieră! Lefteris ne servea apoi cu un supliment de salată de fructe proaspete şi ne întreba de un Uzo, dacă vrem şi pe care nu l-am refuzat niciodată! Acestea din urmă erau din partea casei. Nu reuşeam niciodată să depăşim suma de 25 de Euro, dată cu bon fiscal! Aici stă secretul tavernei greceşti, ei se străduiesc să pleci satisfăcut de la masă, ai noştri cum să te fenteze. Ar trebui să importăm pe litoral şi prin Bucureşti nişte manageri greci de cârciumă! Când îi vezi îţi vine a crede ce spune Simion Dascălul în interpolările lui la cronici cum că ne tragem din hoţii romani exportaţi pe plaiurile mioritice.
Eu şi Lefteris Papachristodulos
Mi s-a consolidat părerea că grecii sunt toţi particulari, mici intreprinzători, negustori pricepuţi. Bine că nu s-au blagoslovit cu comunismul, pe care şi l-au dorit unii după 1944. Un  mic afacerist cu studio de închiriat face net cam 36000 Euro pe an, bani care-i permit un trai decent. La market, de obicei, îmi dădeau  rest cu unul doi eurocenţi mai mult.
Surpriza neplăcută la plajă a fost că pentru umbrelă şi şezlonguri se percepea o taxă de 8 Euro. M-am enervat şi m-am dus la un magazin am cumpărat o umbrelă de soare şi o saltea gonflabilă pentru Adriana care m-au costat 14 Euro cu discount de la grec.
În fiecare dimineaţă ne luam câte un frape, doar când a fost o chelneriţă cunoscătoare doar de greceşte am băut ness cald. Chiar în faţa plajei era această cofetărie bar şi care avea şi plaja închiriată dar nu făceau ca la Sarti în contul frapeurilor să stai pe şezlong. Aveau în schimb la un subsol o toaletă extrem de curată, care mirosea plăcut tot timpul.
Am făcut plajă şi ne-am înnegrit, am înotat în apa care era răcoroasă comparativ cu aerul foarte cald, erau temperaturi la 37 C. Nisipul devenea atât de fierbinte, aşa că pe la 2  părăseam plaja să mergem la masă iar apoi la noi, la hotel. În aventurile de înotător am ajuns la stâncile insulare şi într-una din zile am descoperit cu oroare că stânca la care am ajuns era plină de arici de mare. Am încercat să mă îndepărtez dar tot am atins unul pe marginea tălpii şi mi-ai intrat în piele vreo 15 ace. Am avut o noapte cu dureri de la veninul ţepilor, dar Adriana m-a trata cu Baneocin, un antibiotic şi m-a lăsat durerea. Acum că a trecut cam o săptămână mă mai doare când apăs pe locul respectiv. Adriana intenţionează să mă trateze greceşte, adică să pună pe piele ulei care să o înmoaie şi apoi prin apăsare să-i scoată.
Seara ieşeam la plimbare şi cumpărături şi aşa am descoperit un loc cu îngheţată foarte bună. Aveau amarena, pe care o ştiam de la italieni, îngheţata de cireşe amare, pe care o completam cu îngheţată de alte soiuri, ciocolată, sau cea cu cremă de brânză cu căpşuni. Şi aşa am ajuns acasă cu 3 kile în plus!
La plecare am luat şi ulei de Parga, două bidonaşe de un litru,  sperăm de aceeaşi calitate cu cel al lui Lefteris, pe care Adriana mă acuză că-l consum în exces la micul dejun în salata mea grecească!
Pozele le-a aranjat Adriana ca să le puteţi vedea!



Corfu


Ne-am hotărât pentru o ieşire în Corfu. Agenta englezoaică de la firma de turism ne-a spus că avem un discount şi ne costă 30 Euro de persoană. Nu sunt sigur că nu era o tromboneală, pentru că vecina noastră, o doamnă de Suceava, care a făcut cam toate excursiile propuse ne-a spus că a costat-o 37 de Euro inclusiv cu vizita la palatul Împărătesei Sissi, cu autocarul. S-a plâns că a fost o păcăleală şi că palatul era închis şi s-a ales doar cu vizita până acolo.
Joi dimineaţa la 8.30 eram pe vaporul de Corfu. Acum ar trebui să dau câteva explicaţii de spre Marea Ionică. De ea am dat în vizita în Sicilia la Taormina, Agrigento şi Siracusa. Ei bine, la un moment dat Marea Adriatică aproape se închide prin faptul că tocul cizmei italiene se apropie de coasta Albaniei, ca după aceea malurile să se depărteze ca o pâlnie. Coasta vestică a Greciei cu Peloponezul  şi sudul coastei italiene cu  Sicilia formează această mare este altă denumire a grecilor, ionienilor. Ştiţi cele trei stiluri ale arhitecturii Greciei antice, doric, ionic şi corintic. Şi Manolescu le-a folosit pentru clasificarea romanului modern.
Corfu, sau Kerkira se află chiar la începutul de nord al Mării Ionice, în apropierea coastei albaneze şi controlează accesul spre Adriatică. De aceea a fost cucerită de veneţieni şi fortificată. A fost asediată de trei ori de turci, de două ori în  anii 1500 şi ultima oară în 1715 dar a fost apărată de un prusac, contele von der Schulemburg! Are o statuie în oraşul Corfu. Corfu este astfel singurul loc din Grecia care nu a fost sub stăpânire otomană. La cucerirea Veneţiei de către Napoleon Corfu a trecut în stăpânire franceză, dar evident după Waterloo a revenit englezilor care au administrat Insulele Ionice, predându-le grecilor după independenţă. Ea a fost în administrarea lordului Guilford care a fondat Academia Ionică pentru învăţământ superior al grecilor. Altă personalitate cu statuie a insulei este Ioannis Kapodistria, născut acolo ajuns guvernator al Insulelor Ionice independente, şi prim minstru al Greciei independente şi ucis într-un atentat.
Numele insulei Corfu ar proveni din greacă coryfu - care înseamnă înălţime după cele două promontorii întărite unde sau construit fortăreţele care protejează oraşul. Acestea sunt construcţii de tip Vauban în stele care au rezistat bine asediilor. Am debarcat la Portul Vechi pe o căldură sufocantă şi am luat-o pe străzi înguste comerciale. Am ajuns la biserica Sf. Spiridon, biserică barocă cu o campanilă înaltă de vreo 40 de metri, tipic italiană. Biserica este evident ortodoxă, ca toate bisericile din oraş. Corfu este o mică Veneţie după aspectul clădirilor. 
Eu şi Frederik Adam ca un împărat roman

Am ajuns la Palatul Saints Michael and George, construit de englezi în stil roman având în faţă pe guvernatorul Sir Frederik Adam, cu statuia în stil de împărat roman. Am bătut oraşul care nu este prea mare, pe căldura aia extremă, am ajuns la clădirea Academiei Ioniene, un palazzo cu leul înaripat  a lui San Marco, am intrat în răcoarea Catedralei Catolice  construită în stil cu cruce latină. Masa am luat la taverna Pergola pe spaţiul unei biserici dărâmate. Aici era maestru de ceremonii un bătrân cu părul alb şi ochi albaştri care vorbea perfect franţuzeşte, localul era plin de francezi, engleza era ca a unui londonez şi făcea senzaţie cu turiştii. Adriana a înţeles că ar fi fost fiul unui francez algerian. Oricum mi-am făcut o poză cu Michel şi vă recomand taverna, minus faptul că nota a fost de mână!
În parcul de lângă vechea fortăreaţă mi-am mai făcut o poză cu basorelieful lui Laurence Durrell, locuitor al insulei şi om al sudului şi al Orientului autorul faimosului Alexandria Quartet. 


Mânăstirile de Meteora

Am oprit pe drumul de întoarcere la Kala(m)baka (m nu se pronunţă în greacă alături de p sau b) oraşul de sub stâncile de gresie ale Meteorei. Am stat la hotelul Famissi Eden cu piscină unde nişte tinerei de ai noştri nu ne-a lăsat să dormim. A doua zi am vizitat Mânăstirea de maici Sf. Ştefan.  Adriana mi-a luat şi poza cu Sf. Haralambie din ziua mea de naştere adevărată, nu oficială 10 februarie. Ce ziceţi că puteam să fiu Harry, nu Joe?

Am oprit şi în Salonic ca unii să poată vizita biserica
Sf. Dumitru şi Arcul lui Galeriu. Noi am oprit la Turnul Alb şi am luat o pauză pe o căldură copleşitoare. 
Am oprit la Promahonas la Free Shop şi preţurile nu ne-au surâs, am luat un Tullamore Dew la preţul de acasă. 
După un drum istovitor prin noapte am ajuns pe la 4 dimineaţa înapoi la Bucureşti.


O excursie plăcută şi o plajă care ne-a făcut negri până-n fundul ochilor!