marți, 29 octombrie 2013

Recitind pe Marin Preda - Moromeţii vol. 1


Am recitit după mulţi ani Moromeţii.
Cred că volumul 1 merită recitit, volumul 2, după cum îmi reamintesc este o completare cu minciunile colectivizării.

Atunci când am citit prima dată Moromeţii, la 17-18 ani, pentru şcoală, a fost una din cărţile care mi-au  consolidat încrederea în literatura română. Acum recitind romanul după 46-47 de ani pot să afirm fără ezitare că este o CAPODOPERĂ!

Plăcerea primei lecturi se lega de amintirile copilăriei mele munteneşti, la Aluniş, Slănic, Prahova. Chiar dacă ai lui taică'miu erau oameni de la deal, obiceiurile erau foarte asemănătoare! Şi eu stăteam împreună cu verii, verişoarele mele, unchiul Vasile şi tanti Sultana în jurul unei mese rotunde, mici cu scaune minuscule şi întingeam în tigaia din mijlocul mesei. Şi trebuia să mâncăm, repede ca să prindem ceva, la atâtea guri. Adriana mi-a spus că, probabil, de atunci mi-a rămas obiceiul să mînânc repede şi hulpav!

Dar să las amintirile personale.

Marin Preda reuşeşte să suprindă cu o extraordinară acurateţe şi talent viaţa ţăranului de la Dunăre, din Vechiul Regat, din România interbelică.
Sunt aproape uluit de data apariţiei romanului, suntem în plin obsedant deceniu, se întâmpla în 1955! Probabil că şi cenzorii, în fond oameni şi ei de la ţară au fost surprinşi de frumuseţea şi autenticitatea romanului.  Câtă diferenţă între Moromeţii şi Desculţ al lui Zaharia Stancu, conjudeţean a lui Preda, dar cu un roman mincinos şi ideologic. Sunt absolut stupefiat cum nu au detectat încărcătura subversivă a romanului. Părerea mea este că Preda reuşeşte să surprindă anumite constante ale spiritului românesc, precum marii noştri clasici, a scriitoriilor autentici şi de mare valoare din orice literatură.

Personajul Ilie Moromete este o chintesenţă a spiritului de la Dunăre, probabil idealizat, dar cu multe calităţi specifice acestei naţii.
Esenţial pentru aceşti ţărani era că  aveau calitatea de proprietari care le dădea o libertate pe care nu o mai avuseseră niciodată în istorie. 
Aveau de aici libertatea taclalei, făceau politică şi aveau preferinţe. Moromete era liberal georgist, de ai lui Brătianu, însă ţinea o mare stimă pentru Nicolae Iorga, probabil şi datorită legislaţiei conversiei datoriilor agricole, Cocoşilă era ţărănist, etc.
Poiana lui Iocan este într-adevăr o mică agoră ţărănescă în care Moromete era raisonneur-ul, ironia sa este muşcătoare la adresa politicii româneşti de atunci, nu cu mult diferită de cea de acum! Toţi se temeau de venirea legionarilor, care vor desfiinţa partidele, asta este iarăşi o chestiune subversivă, pentru că nu legionarii, ci comuniştii au desfiinţat viaţa politică din România.
Romanul contrazice şi mitul consolidat că nea Gheorghe şi ţaţa Floarea, de astăzi sunt ignoranţi politic, în condiţiile de acum ale unui acces nelimitat la informaţie prin radio, televiziune şi internet chiar. Şi asta în pofida celor 45 de ani de represiune comunistă şi lipsă a disputelor politice din democraţie.

Alte obişnuinţe ale  omului moromeţian erau înjurăturile şi poreclele. Cocoşilă folosea savurosul eşti prost şi mănânci căcat! În care mă recunosc şi eu şi amicii când ne iau nervii, precum şi înjurătura naţională de mamă! Personajele moromeţiene au porecle, unele deja sunt nume de familie, dar cum să nu te ia râsu’ de Năstase Besensac sau de curiosul Marmoşblanc, numele faimoasei bănci atribuite unui ex-cheferist!
Moromeţii confirmă, din păcate, că doar din politică te poţi îmbogăţi şi personajul întruchipat de primarul Aristide confirma din plin. El este un mini-baron local, are relaţii la pretura plăşii, la jandarmerie şi poate face legea cum vrea el. Corupţia este o tară veche la români.

O altă problemă actuală şi acum este starea învăţământului. Dacă atunci statutul învăţătorului era foarte apreciat, era una din figurile emblematice, din cele mai respectate ale satului, comunismul l-a transformat într-un politruc şi activist, obligat să răspândească minciunile bolşevice. Legile lui Haret privind învăţămîntul primar a făcut din majoritatea românilor persoane ştiutoare de carte. Pot da mărturie prin părinţii mei, oameni săraci, de la ţară. Tatăl meu avea un scris frumos caligrafic, făcuse în sat 5 clase primare şi 2 clase de Şcoală de Meserii, mama avea doar 4 clase şi scrisul ei  nu era aşa de elaborat, dar scria scrisori şi le citea pe cel primite.Tata era abonat la România Liberă, cred că din opoziţie nu se abonase la Scânteia! Şi România interbelică avea un sistem de învăţământ profesional şi de şcoli normale, şcoala pe care a absolvit-o şi strălucitul autor al Moromeţilor. Problema cea mai mare era că erau mulţi copii, şi că unii dintre ei nu puteau urma şcoala din cauza obligaţiilor agricole ale familiei.

Altă problemă actuală era şi legată de sistemul de sănătate. Sănătatea suferea atunci de o lipsă dramatică de personal, era un medic arondat la mai multe comune, iar ca să se interneze la sanatoriu Boţoghină îşi vinde pământul, deci şpaga era aceeaşi constantă.

Văzând o poză cu Bucureştiul interbelic m-a izbit poza cu olteanul în picioarele goale. Şi mi-am reaminti brusc, că toată copilăria am petrecut-o în picioarele goale, cu tălpile pline de mărăcinii dealului unde mergeam cu vaca împreună cu verii. Aşa era şi bietul Niculae cu epopeea lui cu Bisisica, oaia nebună. Ţăranii lui Preda aveau doar iarna vreo pereche de bocanci, din aceeia fabricaţi de faimosul Mociorniţa. Ţăranii lui Preda sunt oameni extrem de prost îmbrăcaţi, se folosesc mult resursele proprii, lână, cânepa, oamenii sunt cam zdrenţăroşi, doar Victor Bălosu, fiul legionar al lui Tudor chiaburul are haine orăşeneşti, poartă pantaloni bufanţi de golf, cum l-am văzut şi pe tata într-o poză de tinereţe, el ajunsese deja la oraş şi se îmbrăca orăşeneşte!

O mare surpriză a avut Neagu Djuvara când s-a reîntors în România după 45 de ani. Ţăranii din vremea tinereţii lui, slabi şi emaciaţi dispăruseră. Romanul Moromeţii ne lămureşte de ce erau aşa ţăranii interbelici. Munca câmpului este grea, să dai la sapă la porumb, la secere la grâu cer eforturi care consumă multă energie. Ce mâncau ţăranii în vreme de vară? Păi ştir şi lobodă în principal şi ceva lapte. Cum să te îngraşi din astea. Porcul se consuma rapid, iarna şi vara câte un pui în oală era un eveniment! Aici am şi eu aceleaşi amintiri ale copilăriei, de bază era ciorba de lobodă dreasă cu lapte acru. Mai pescuiam eu pe gârlă cu leasa ceva peştişori, murgoi, clenişori care, făcuţi cu mălai erau delicatesa prânzului alunişan! 

Viaţa la ţară este dură se munceşte mult, sunt conflicte şi bătăi. Nu mă refer la corecţia suferită din partea tatălui dată fiilor Paraschiv şi Nilă, ci de bătaia care o ia pândarul moşiei de la Achim, fratele lui Nicolae, care fusese bătut de acesta. Apoi bătaia dintre Ţugurlan şi Tache, fiul primarului Aristide care-l bătuse pe Ion al Lui Miai că acesta depistase că morarul Tache îi fura pe oameni la făină. Tache un tip voinic însă este bătut de vigurosul Ţugurlan, care-l bate şi pe jandarm, chemat să aplaneze conflictul. Jandarmul nu vrea să-l reclame, în schimb Aristide se răzbună şi Ţugurlan merge la puşcărie.

Altă problemă centrală este pământul insuficient. Cu toate că Moromete are două loturi adică 14 pogoane, 7 hectare adică, considerat mijlocaş de comunişti, abia se descurcă! Moromete face doar agricultură de subzistenţă, mai este multă cale până la apariţia fermierului. Are probleme cu fonciirea (impozitul funciar) , statul român avea astfel o sursă importantă financiară din acest impozit, are probleme şi cu banca. Unii dintre sunt fără pământ, cum este Ţugurlan şi obligat să muncească în parte la moşie. În sat apăruseră deja unii care vor fi consideraţi chiaburi. Personajele bogate din roman sunt în genere indivizi rapace, lacomi şi fără scrupule, cum este vecinul lui Moromete, Tudor Bălosu, sau primarul Aristide. Evoluţia organică a agriculturii româneşti a fost stopată de comunism şi de abia acum se reia acest ciclu normal de dezvoltare. Ţăranii lui Preda sunt demult istorie, unii sunt atât de bătrâni, că nu mai pot lucra pământul la care au ţinut şi pe care l-au iubit. Ţăranii lui Preda nu mai sunt, spiritul lor însă rămîne şi nu te miri dacă în peregrinările la ţară să dai de înţelepciunea şi bunul simţ ale unui nou Moromete. Este chiar înviorător acest lucru într-o mare de prost gust, de mitocănie şi lipsă de civilizaţie pe care au adus-o descendenţii lui Moromete la oraş.

Am citit acest roman cu nespusă plăcere şi cu o mare emoţie!

Moromeţii lui Preda este din operele fundamentale ale literaturii române!
P.S. Vreau să mai adaug ceva....
Trăiesc de aproape 40 de ani în Piteşti şi geografia moromeţiană mi-e foarte bine cunoscută! Am fost în zona limitrofă cu Teleormanul Siliştei Gumeşti, la Miroşi, Ungheni, Izvoru unde am fost înainte de '89 la pescuit prin bălţile câmpiei, politic după, trecând prin Costeşti şi apoi să revăd târgul pe unde Nicolae a văzut din car Piteştiul. Am fost în câmpia cojanilor şi apoi prin satele mocanilor din vecinătatea musceleană şi a Curţii de Argeş. Acest lucru adaugă o nuanţă sentimentală la lectura Moromeţilor.

joi, 24 octombrie 2013

"Vă place Brahms" după Răzvan Suma

Răzvan Suma
Astă seară am avut privilegiul să-l ascultăm pe Răzvan Suma cu violoncelul său. Ceea ce ne bucură pe noi melomanii piteşteni este că tinerii şi talentaţii muzicieni ai României nu evită în turneu Piteştiul.
Iniţiativa de acum a lui Răzvan Suma este să ne cânte Brahms. 
Josu Okinena
Dar nu singur, el a fost acompaniat de tânărul şi simpaticul pianist basc Josu Okinena. Acest basc spaniol cu un nume aşa de exotic l-a cunoscut pe pe Răzvan Suma acum 10 ani şi au început o frumoasă colaborare.
Pentru spectacolul de astă seară am audiat cele două sonate pentru violoncel şi pian compuse de Brahms.
Sonata nr.1 în mi minor, op. 38 este o piesă ca omagiu lui Bach conţinând şi o fugă a marelui kantor şi are trei părţi.
Următoarea piesă a fost Sonata nr. 2 în fa major, op. 99. Această piesă are patru părţi şi este dedicată muzicianului Rober Hausmann.
Interpretarea a fost de mare calitate, violoncelul lui Răzvan Suma a sunat superb şi grav, iar pianul lui Okinen a acompaniat cu măiestrie violoncelul.
Jean Dumitraşcu, Răzvan Suma, eu şi Josu Okinena
La aplauzele furtunoase ale melomanilor piteşteni Suma şi Okinena ne-au oferit două mici bijuterii muzicale drept bis.
A fost un concert de nota 10, cum spunea directorul Filarmonicii din Piteşti Jean Dumitraşcu.


miercuri, 23 octombrie 2013

Patrii imaginare de Salman Rushdie


Am terminat de citit o carte groasă scrisă de Salman Rushdie de 539 de pagini în format mare. De data asta nu este un roman ci o culegere de eseuri, Imaginary Homelands Essays and Criticism 1981 -1991.
Trebuie să vă spun că am doi scriitori preferaţi, unul este turcul Orhan Pamuk şi altul este indianul Salman Rushdie. Ei mi-au dat adevăratele dimensiuni ale literaturii contemporane.
Primele eseuri le-am citit cu un vădit interes deoarece priveau actualităţile politică şi socială a subcontinenetului indian. 
Salman Rushdie s-a născut în 1947 în Bombay, India într-o familie de musulmani. El a primit o educaţie deosebită, urmând de la 13 ani studii în Marea Britanie şi absolvind Kings College la Cambridge. El a devenit astfel scriitor de limbă engleză. Şi am aflat că educaţia sa este fundamental liberală. El are o privire critică a celor două state, atât India cât şi Pakistanul, pentru că Rushdie a trăit o vreme şi în Pakistan.
Este interesant că India are un amalgam de credinţe, limbi şi rase şi că în pofida acestui amalgam s-a constituit, sub egida Partidului Congresului Indian condus de Nehru şi apoi de fiica sa Indira Gandhi, un stat democratic solidar.
Culmea că mai complicat şi alunecând spre dictatura lui Zia ul Haq atunci în anii 70-80 şi apoi în anii 90 - 2000 sub Musharaf s-a comportat Pakistanul, care avea avantajul unei singure credinţe, Islamul.
Nici India nu a fost scutită de consvulsii. Naţionalismul hindus a provocat mult rău Indiei, masacrul de la Amritsar unde se află locul sfânt al Sikhilor a declanşat atentatul împotriva Indirei Gandhi şi o escaladare a violenţei.
Rushdie spune un alt lucru interesant, vorbind de resurecţia acestui naţionalism hindus, respins în zonele nehinduse ale Indiei, că legătura între aceste naţiuni, minorităţi se face prin limba engleză!
Apoi am citit un eseu în care Rusghdie se declară jignit pentru că este introdus în literatura Commonwealth-ului.
Şi asta mi-a revelat problema literaturii în limba engleză.
Există o literatură a Marii Britanii, unde intră scriitorii englezi, scoţieni şi irlandezi, există literatura americană, cea canadiană, literatura sud-africană, literatura australiană şi neozeelandeză. Există o literatură a Caraibilor, a Nigeriei şi a altor literaturi din ţările africane cu moştenire engleză.
Şi există o literatură indiană, pentru că subiectele lui Rushdie privesc în primul rând pe indieni, indieni musulmani, indieni din Bambayul eclectic unde trăiesc inclusiv parşii, persanii zoroastrieni.
Nu am exemplu de români intraţi în literatura de limbă engleză, doar Petru Popescu are pretenţia de  aparţine şi acestei literaturi, în schimb avem doi scriitori străluciţi francezi, care au fost şi scriitori români, Eugene Ionesco şi Emil Cioran. Probabil că am mai putea să-l consemnăm pe Fundoianu/Fondane.
Revenind, este clar că literatura de limba engleză se întinde dealungul şi dealatul lumii. 
O altă temă abordată de Rushdie este legată de Versetele Stanice, care i-au atras pedeapsa - fatwa din partea fundamentalisştilor musulmani.  Rushdie pledează pentru un islamism modernizat, lepădat de cutume medievale, dar terorismul islamic de după 11 septembrie 2001 a acentuat temerile faţă de Islam şi terorismul generat de el.
O carte interesantă din care am aflet multe lucruri pe care nu le ştiam despre civilizaţia modernă a Indiei.

În rest sunt analize literare focalizate pe literatura engleză, cea britanică sau cea americană.

marți, 22 octombrie 2013

Serile Lipatti la Filarmonica Piteşti Alexandra Silocea

Saviana Diamandi
Astă seară Serile Lipatti s-au mutat la Piteşti, la Filarmonică.
Şi am avut un recital de pian, de această dată cu Alexandra Silocea o foarte tânără şi talentată artistă, stabilită la Londra.

Doamna Saviana Diamandi a deschis seara cu o conferinţă privind obiectivele proiectului Serile Lipatti, care a pus în valoare Conacul Lipatti ca un loc privilegiat de muzică.

Doamana Diamandi ne-a prezentat apoi programul extrem de bogat al doanei Silocea.

Alexandra Silocea
Şi programul tinerei pianiste  a debutat în forţă cu Beethoven, Sonata "Waldstein" nr. 21, op 53. Această piesă este dedicată   unui prieten şi mecena, contele Waldstein, probabil urmaş al cunoscutului erou al Războiului de 30 de ani, Wallenstein. Am constatat forţa interpretativă a doamnei Silocea,  siguranţa şi acurateţea interpretării.
A urmat Debussy, Reflet dans l'eau (Images 1ere Serie) şi Poissons d'or (Images 2eme Serie). Această piesă ne-o oferise şi Viniciu Moroianu acum două săptămâni. Este muzica potrivită a fi numită impresionistă. Ascultând susurul pianului parcă vedeam reflecţiile albastre ale lacului lui Monet!
A urmat Liszt, Nuages gris şi Orage, piese foarte sonore care reflectă dezlănţuirea naturii.
După pauză Alexandra Silocea ne-a oferit două piese asemănătoare Ravel, Jeux d'eau şi Liszt, Les jeux d'eaux a Villa d'Este. Ambele se înscriu într-un registru impresionist.
Următoarea piesă a fost Ravel, L'Isle joyeuse, a altă compoziţie cu efecte impresioniste.
În final pianista s-a orientat spre Liszt şi am audiat Schuber/Lizst, Der Muller und der Bach şi Auf dem Wasser zu singen, iar în final Liszt  cu Variaţiuni pe o temă din Cantata "Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen" de Bach.
Generoasă, Alexandra Silocea ne-a oferit în final un bis cu Mozart.
O seară splendidă pentru melomanii piteşteni!






Cu Alexandra Silocea

luni, 21 octombrie 2013

Filme daneze


Şcoala daneză de film este una din cele mai valoroase şcoli de film europene. Numele regizorilor Lars von Trier, Bille August, sau actorul Mads Mikkelsen (Le Chifre - James Bond) spun totul.
Ambele sunt cu regizori danezi, ambele se petrec în Europa, dar nu în Danemarca.
Filmul Prag este danez, cu actorii principali danezi, dar se petrece în Praga, al doilea îl are doar pe Bille August regizor, distribuţie internaţională şi se petrece în Lisabona.

Prag
Este un film realizat în 2006 şi regizat de nu foarte cunoscutul Ole Christian Madsen şi este povestea unui cuplu danez sosiţi în Praga. Nu repetă însă povestea altui faimos danez, astronomul Tycho  Brahe, stabilit în Praga la invitaţia lui Rudolf la II-lea.
Regizorul este fascinat mai mult de alt praghez faimos, Franz Kafka!
Să revenim la poveste, cuplul danez soseşte în Praga, unde murise tatăl lui Cristoffer (Mads Mikkelsen). Praga lui Madsen este o Pragă ciudată care are mult din atmosfera kafkiană  cu reguli de neînţeles, cu o atmosferă apăsătoare, dată şi de vreme, este sfârşit de toamnă, început de iarnă. Cuplul trece printr-o criză, Cristoffer aflase că soţia lui Maja (frumoasa şi sofisticata Stine Stengade) îl înşeală. Ei au un fiu Thomas cu care ţin legătura pe Skype. Tatăl, care îl părăsise de la vârsta lui Cristoffer de 12 ani este un necunoscut pentru fiu. Moştenirea tatălui este o casă în care stau însă menajera Alena cu fiica ei,  Alena  nu ştie decât cehă şi se iscă de aici o stare de incomunicare şi alienare. Cristoffer îşi imaginează că este ţiitoarea tatălui, dar are surpriza să afle că tatăl lui a avut o agenţie matrimonială pentru ....homosexuali, avocatul care-i reglează moştenirea fiindu-i amant!
Coşciugul, pe care Cristoffer îl dorea repatriat să odihnească lângă mama lui este pierdut, ajunge la...Singapore, dar de fapt era la Nairobi, în pofida unei filodorme consistente date autorităţilor cehe.
Finalmente, Cristoffer renunţă la coşciugul recuperat şi-l lasă avocatului, iar casa o dăruieşte Alenei.
Această dramă cu accente comice se petrece în peisajul superbului oraş ceh. Cuplul danez trage la hotelul Praha, aflat pe una din colinele din sudul Pragăi, în cartierul fostei nomenclaturi, unde am tras şi eu în septembrie 2009 şi interioarele îmi erau extrem de cunoscute.
Relaţia cu Praga este o relaţie accentuat coşmarescă, ciudată accentuată de regizor. Ca să intre la morgă, Cristoffer se strecoară prin geamul inferior al unei uşi, este pus să-l îmbrace pe mort, etc.
Finalul este neclar, cuplul s-a destrămat sau nu, o scenă comic scrîşnită este aceea când Cristoffer  o chestionează pe Maja asupra amantului şi alte amănunte (cenzurat, pentru bunele moravuri!) . Oricum un film care m-a amuzat şi fascinat datorită pesajelor pragheze.

Night Train to Lisbon
Acest film este o melodramă tipică, inspirată după romanul elveţianului Pascal Mercier.
Profesorul elveţian din Berna Raimund Gregorius (Jeremy Irons) salvează de la sinucidere o tânără şi o ia cu el la clasă. Tânăra pleacă, dar îi rămâne pardesiul în care Raimund găseşte o carte scrisă de un anume Amedeu de Prado care îl impresionează foarte tare. Încearcă să dea de tânără, dar nu o găseşte, din filele cărţii cade un bilet pentru un tren de noapte spre Lisabona. Raimund pleacă precipitat spre Lisabona cu biletul tinerei pe care n-o găseşte în gară. La Lisabona  ajunge la locuinţa medicului scriitor Amedeu de Prado şi este întâmpinat de sora medicului, Adriana (Charlotte Rampling). Raimund află că Amedeu a murit de anevrism cranian chiar în ziua Revoluţiei Garoafelor din 25 aprilie 1974 şi că micul volum a fost făcut prin eforturile surorii sale într-o ediţie limitată. O cunoaşte pe oftalmoloaga Mariana (Martina Gedeck) care îi face o pereche de ochelari noi, nepoata lui Joao Eca (Tom Courtenay), un fost opozant al regimului Salazar, căruia securitatea portugheză PIDE i-a făcut praf degetele mâinilor. Apoi ajunge la prietenul din adolescenţă Jorge O'Kelly (Bruno Ganz), ajuns farmacist cu farmacie din banii familiei  Prado, care era un renumit opozant al regimului Salazar. Între Jorge şi Amedeu stă profesoara militantă Estefania (Lina Olin la maturitate) pe care o iubesc amândoi. Estefania este salvată şi dusă în Spania de Amedeu cu ajutorul lui Mendes, şef PIDE, salvat de medicul Amedeu, atunci când este molestat de mulţime. Raimund află continuarea poveştii de la Estefania stabilită la Salamanca, în Spania.
Finalmente Raimund se pregăteşte să părăsească Lisabona, dar Mariana îl roagă să rămână şi aşa se termină filmul,  poate a rămas, poate nu. Frumoasă melodramă cu actori foarte buni, cu poveşti cu securitatea portugheză, scelerată ca toate securităţile dictaturilor!
Gara din Lisabona (Lişboa) mi-a trezit o grămadă de nostalgii. Am ajuns acolo în 2001, după o noapte teribilă în trenul Madrid-Lisabona. Este o gară veche, asemănătoare celei din Piteşti, care azi a juns moloz, au dărâmat-o, monument istoric din 1872!

Vi le recomand, merită să le vizionaţi!


vineri, 18 octombrie 2013

Muzica Imperiului

Eu, Vlad Agachi şi Jean Dumitraşcu
Aseară la Filarmonica Piteşti am audiat un program de muzică exclusiv din Austria Imperială.
Ca de obicei când este la pupitru dirijorul Vlad Agachi împreună cu directorul Jean Dumitraşcu i-a întâmpinat pe hol pe melomanii care intrau în sală.
Vlad Agachi a prezentat în câteva cuvinte programul ce urma să-l audiem.
Programul derulat avea doi compozitori austrieci importanţi, Mozart şi Brahms, doi clasici pentru că Brahms rămâne un clasic întârziat.
Mozart trăgea spre nord-vestul Imperiului, Praga fiind locul unde a lucrat şi pe care a iubit-o. Brahms trăgea spre estul Imperiului, spre Ungaria.
Prima piesă din concert a fost frumoasa Uvertură din Nunta lui Figaro a lui W. A. Mozart. 
Următoarea piesă a fost cunoscutul Concert pentru pian şi orchestră nr. 20 în re minor KV 466. Scris în cheie minoră concertul are un aer sobru, trist. El este cunoscut mai ales pentru partea a doua Romanze plină de lirism şi armonie.
Manuela Ciucur
La pian a cântat doamna Manuela Ciucur  care a reuşit să redea cu dăruire şi siguranţă sentimentele transmise de muzica mozartiană. A fost aplaudată frenetic de asistenţă şi ne-a dăruit un bis din Preludiul lui Gershwin.
În partea a doua a concertului orchestra, condusă de Vlad Agachi a interpretat Simfonia I-a a lui Brahms. Brahms a pregetat până să scrie o simfonie, genul fiind copleşit de creaţia beethoveniană. 
Fapt este că în ultima parte Brahms foloseşte una din temele melodice ale Simfoniei a IX-a a titanului. Piesa muzicală complicată a lui Brahms a fost bine realizată de orchestra condusă cu dăruire de Vlad Agachi.
După aplauzele furtunoase din final Vlad Agachi ne-a oferit o frumoasă surpriză.  




Ca bis orchestra a interpretat un pasaj din Dansurile ungare a lui Brahms!
O seară reuşită, oferită melomanilor piteşteni!
Vlad Agachi, Jean Dumitraşcu, Manuela Ciucur şi cu mine


marți, 15 octombrie 2013

Ultima seară la conacul Lipatti

Da, astă seară, 15 octombrie am avut ocazia se ascultăm muzică boierească, muzică de cameră.
Şi cu această ocazie am avut parte de un invitat deosebit, Andrei Licareţ.
Deşi este tânăr este deja un foarte bun muzician, tuşa sa este foarte sigură, are o mare siguranţă a interpretării, o precizie a nuanţelor.
Parcă mai mult ca niciodată a fost o asistenţă numeroasă, sala gemea de lume. 
Saviana Diamandi










În deschiderea programului, 

ca de obicei, doamna Saviana Diamandi a făcut câteva consideraţii asupra programului ales de pianistul Andrei Licareţ. 
Andri Licareţ
Am aflat că suntem în faţa unui program din zona romantismului, chiar dacă clasicul Beethoven este inclasabil!

Prima piesă pe care interpretat-o Andrei Licareţ a fost Sonata nr 15 în re major, op. 28, Pastorala de Beethoven. Este o piesă de mare tehnicitate, are un aer trist, repetândând obsesiv o temă a piesei.
A urmat o piesă cu un aer şi mai dramatic Transcripţia pentru pian la Moartea Isoldei S.477 după Wagner, realizată de Liszt.  
Următoarea piesă a fost din nou o sonată, Sonata nr. 3 în si minor, op. 58 de Chopin. Acesă sonată are o tonalitate melancolică, accentuată de reuşita interpretării realizate de către Licareţ.
Ilie Maşala
Pentru final, talentatul pianist ne-a oferit o Valsul op. 64 în dio diez major, de Chopin, o compoziţie muzicală celebră creeată pentru a fi cântată în saloane. Mie îmi evocă domnii cu frac şi cilindru, doamnele cu crinoline, aristocraţi, burghezi, aventurieri şi cupluri care se învârtesc pe parchetul sălii.
Melomanii prezenţi au aplaudat furtunos şi cu entuziasm măiestria tânărului maestru.
 

Trebuie să mulţumim doamnei Saviana Diamandi şi domnului Ilie Maşala că au pus în valoare acest loc binecuvântat de geniul unuia din cei mai mari muzicieni români, răsărit pe plaiurile argeşene. Sperăm ca autorităţile culturale centrale, cât mai ales cel locale, din judeţ să sprijine derularea proiectului în continuare, care dă un aer de excepţie, de elită vieţii culturale piteştene.
 
Cu Andrei Licareţ
Sper că şi în vara viitoare să ajung din nou la aici, în ambienţa dealurilor Ciolceştiului, să respir aerul aristocratic al conacului Lipatti. 


Lucian Papici

Dacă vă amintiţi de ultima mea postare politică, am remarcat atunci dinamita conţinută de publicarea interviului luat de Cristian Ghinea procurorului Papici în Dilema veche.
Pentru că sunt pe blogul meu, eu pot emite părerea că domnul Cristian Ghinea este un jurnalist arogant şi imbecil! 
Poţi scrie cărţi indigeste pe care nu le citeşte nimeni, chiar dacă sunt publicate de Humanitas.
Dar să publici pasajele din  interviu unde procurorul Papici îşi arată clar preferinţele băsescofile este o idioţenie nescuzabilă.
Cum a putut ajunge acest Papici atît de sus în justiţie, mie îmi este neclar, faptul că a întocmit dosare cu un puternic damf politic nu mai trebuie acum demonstrat. 
Atunci cînd te ia gura pe dinainte să spui ce citeşti şi ce nu citeşti, sau nu te uiţi la anumite canale tv, pe care le califici pernicioase!!!!!  Nu poţi fi calificat decât de un mare dobitoc şi un mare băsist......
Văd că Jurnalul Naţional şi Antena3, stigmatizate de Papici au luat deja poziţie, pentru că lumea citeşte Dilema veche, nu cărţile necitibile ale lui Ghinea.
Cred că va ieşi un mare scandal, ar fi normal să se întâmple!
Aşa că am postat următoarea opinie la articolul lui Cristian Ghinea pe saitul revistei:

Domnule Cristian Ghinea cum aţi putut fi atât de imprudent reproducând în revista Dilema veche acest pasaj cu interviul luat procurorului Papici?
Cred că nu prea multă lume s-ar fi sesizat de anumite declaraţii ale acestuia, la fel de imprudente, dacă nu mai mult ale acestui om al legii. Cartea dumneavoastră nu a prea a trezit interesul media şi nici procurorul, dacă nu s-ar fi petrecut evenimentele în care a fost implicat de curând.
Dilema veche este însă o revistă cu bun renume în toate mediile şi este citită de multă lume.
În momentul când un om al legii exprimă anumite preferinţe privind sursele de informaţii din mass media şi subliniez, emite calificative nesocotite pentru alte ziare şi canale tv, devine extrem de atacabil.
Simbolul justiţiei este o femeie legată la ochi care cântăreşte dreptatea, dar în cazul procurorului Papici justiţia nu mai este oarbă, este chioară, pentru că acest procuror a reuşit să tragă pe furiş eşarfa de pe un ochi.
Acum opinia grăbită a primului ministru Ponta devine justificată.
Domnul Papici exprimă clar nişte opinii politice prin sursele sale de informaţii mass media şi mai ales prin calificativele date altor mijloace media.
Papici ar trebui să-şi dea urgent demisia din magistratură, n-are ce căuta într-un loc unde se face justiţie! 

Ce mai poţi spune de spre afacere?

Dacă tăceai filosof rămâneai!

duminică, 13 octombrie 2013

Filmele războiului rece

Zilele trecute am văzut două filme de acum 50 de ani. Momentul de mare criză a rachetelor nucleare sovietice din Cuba a lăsat urme şi la Hollywood. Se spune că atunci confruntarea americano - sovietică a fost cel mai aproape de un război nuclear. Astfel studioruile americane au realizat filme distopie inspirate de acest moment în anul 1964!

Primul film se numeşte Fail safe aparţine regizorului Sidney Lumet. Este o întrebare gravă despre cum maşinile pot antrena omenirea într-un război dacă nu sunt controlate bine de om şi comit erori inexorabile.
SUA şi-a construit un sistem perfect - fail safe de apărare nucleară. În caz că este ameninţată o escadrilă de avioane Vindicator pătrund în apărarea URSS şi lansează o bombă termonucleară de 20 megatone cu care să distrugă Moscova. 
Nebunia apare în momentul în care piloţii primesc ordinul de atac şi dacă nu se confirmă că acesta este contramandat au ordinul de atac şi nu mai ascultă de alte ordine, pentru că piloţii pot primi de la inamic ordine prin vocea preşediuntelui american care poate fi simulată. 
Ori o astfel de nebunie are loc  din cauza faptului că sovieticii bruiază transmisiunile unei escadrile de Vindicator în zona Alaskăi. Avioanele se îndrepată astfel să bombardeze Moscova şi nu amia scultă niciun ordin. Preşedintele dă ordin comandamentului de apărare american să coopereze cu sovieticii pentru doborârea acestor avioane. În pofida acestor indicaţii un avion ajunge să lovească ţinta. În pofida ordinelor disperate ale preşedintelui american şi a rugăminţilor diperate ale soţiei comandantului avionului acesta îşi continuă misiunea. Şi atunci preşedintele american dă un ordin nebunesc, ca să se ajungă la reciprocitate, o bombă de 20 megatone va fi lansată peste New York, chiar de către un avion american!
Filmul este teribil din acest punct de vedere.
Aş spune ceva despre actori. Rolul preşedintelui este interpretat de Henry Fonda. Cred că acest actor care a mai fost în rolul unui candidat prezidenţial, este probabil cel mai potrivit actor de la Hollywood care putea interpreta rolul preşedintelui postbelic al SUA în secolul trecut. Apare şi pe atunci tânărul Larry Hagman (JR) în rolul unui translator de limba rusă. Un alt personaj interesant este profesorul şi politologul adept al atacării URSS interpretat de Walter Matthau.

Al doilea film este un thriller politic şi se numeşte Seven days in May - Şapte zile în mai. Aici este vorba de o conspiraţie a Şefului Statului Major de Arme Combinate al SUA şi a unui senator american în vederea răsturnării preşedintelui american Jordan Lyman.  Acesta interpretat de Fredric March, tocmai semnase un acord de renunţare la armele nucleare care a fost extrem de impopular în SUA: De aceasta profită Şeful de Stat Major, generalul James Matoon Scott interpretat de actorul Burt Lancaster. Secretarul său, colonelul Jiggs Casey, interpretat de Kirk Douglas, care nu era implicat în conspiraţie, o depistează şi îl avertizează pe preşedinte. Preşedintele ia măsuri, îl trimite pe secretarul său, Paul Girard (Martin Balsam) în Gibraltar să obţine o confesiune din partea comandanului Marinei care refuzase să se implice în conspiraţie. Un alt senator din Georgia Clark credincios preşedintelui pleacă la El Paso, Texas unde Matoon Scott înfiinţase o bază secretă menită să fie folosită pentru răsturnarea preşedintelui. Paul Girard piere într-un accident de avion în Spania şi mărturia amiralului este pierdută. Clark este reţinut la baza miltară dar este eliberat de ajunctul comandantului bazei care nu era implicat în conspiraţie şi îl anunţă pe preşedinte.
Preşedintele Lyman are o ultimă întrevedere cu generalul Scott şi îi cere demisia imediată. El îi spune generalului că dacă vrea să devină preşedinte să aştepte alegerile de peste un an jumătate. Scott îi replică lui Lyman că el este impopular şi că americanii vor fi de acord cu lovitura de stat. Dar Lyman îl avertizează că dictatura militară şi situaţia creată în SUA va determina pe sovietici să rupă acordul şi să atace! Generalul refuză demisia şi pleacă. A doua zi preşedintele primeşte mărturia amiralului recuperată din Spania şi organizează o conferinţă de presă şi anunţă demisia unor generali speriaţi de revelarea complotului. 
Este însă formidabilă intuiţia regizorului John Frankenheimer, preşedintele Lyman declară că democraţia americană va învinge fără război pe comunişti!

Aceste filme din adolescenţa mea nu le-am văzut pe ecranele româneşti în acea vreme erau preasensibile pentru propaganda comunistă şi arătau exact contrariul a ceea ce propovăduia acea contrabandă, că imperialiştii americani erau responsabili şi că iubeau pacea!
Altceva despre actorii sunt actorii copilăriei mele, i-am văzut începând de prin 1962 pe aceşti magnifici, erau încă tineri sau la anii maturităţii. Atunci am văzut primul film american western, Ultimul Tren din Gun Hill.  Dintre ei mai supravieţuieşte doar Kirk Douglas care are deja 97 de ani!   

Pe actorii ai generaţiei mele, pe Robert de Niro, Jack Nicholson, Al Pacino văd că sunt oameni în vârstă şi ei.

Aş mai face o adăugire.....
Vizionând filmele am văzut cum arătau mijloacele IT din acea vreme şi m-am gândit ce salt formidabil a făcut tehnologia de atunci. Ieri, amicul Valeriu de la New York m-a contactat pe Skype şi imaginea era HD!!!! Vedeam NY şi pe el cu o claritate extremă, era IPhone5. Dar... pentru că există un dar, cu tehnologia de atunci Amstrong a ajuns pe lună, lucru care nu s-a mai repetat în anii 80-90 şi în secolul XXI, măcar acum!

joi, 10 octombrie 2013

Muzică spaniolă la Piteşti

Astă seară la Piteşti am avut o premieră!
Am audiat 100% muzică espagnol şi am avut pentru prima dată la pupitrul dirijoral o doamnă, pe Silvia Oliveiro Anarte. Această doamnă este eleva dirijorului de origine română Octavian Calleya. Şi această spanioloaică focoasă şi plină de ritm a fost o surpriză extrem de plăcută.
Spania este o mare civilizaţie, în secolul al XVI-lea domina lumea, a civilizat Americile înaintea englezilor, francezilor şi portughezilor.
Şi am avut parte de muzică extrem de antrenantă.

Programul a fost deschis de Esclavos felices de Arriaga, un Mozart spaniol cu ecouri clasiciste.
A urmat Sinfonia Sevillana de Turina un alt spaniol romantic târziu. Asta mi-a amintit de fabulosul oraş baroc din care au pornit caravelele lui Columb, de imensa catedrală cu turnul Giralda unde este înmormântat marele navigator şi descoperitor al Americii.

În partea doua şi-a făcut debutul tânărul Radu Ionescu, elev craiovean şi un talentat chitarist. El ne-a oferit Fantezia para un gentil hombre de Rodrigo, acompaniat de orchestră şi apoi două piese bis!
Orchestra a revenit şi sub conducerea Silviei Oliveiro ne-a oferit piese celebre ale muzicii spaniole.
A fost interpretată Danza del fuego de de Falla, o bijuterie muzicală, plină de nerv şi ritm.
Au urmat trei piese spaniole Preludio din la Revoltoso de Chapi, Intermedio din La leyenda del beso de Soultullo y Vert, şi în final Intermedio din La Boda de Luis Alonso, piesă unde am fost invitaţi la dans!
Melomanii piteşteni au gustat din plin muzica spaniolă şi au aplaudat furtunos.
O seară plăcută şi reuşită!









Radu Ionescu, Silvia Oliveiro Anarte şi cu mine

marți, 8 octombrie 2013

Viniciu Moroianu la Conacul Lipatti

În seara de 8 octombrie am revenit la Conacul Lipatti din Fundăţeanca, Leordeni pentru o seară de muzică. Am avut şi în această seară muzicală pentru pian în exclusivitate.
Ca de obicei, am avut din nou parte în introducerea serii de muzică prezentarea competentă a doamnei Saviana Diamandi. Ea ne-a vorbit despre programul care urma să se deruleze. Şi am avut un program cu multă, muzică românească, Constantin Sivestri şi compozitorul Radu Paladi 
Saviana Diamandi
Programul a fost deschis de Abel Corban, studentul maestrului Viniciu Moroinau cu Preludiul şi Fugă în la minor BWV889 de Bach. O introducere potrivită cu marele maestru al baroculului. A urmat o bijuterie impresionistă de Debussy, Poisson d'or din Images. În final ni s-a oferit o piesă românească, Piesă de concert nr 3 de Silvestri, piesă foarte modernistă.
Abel Corban
A urmat marele pianist Viniciu Moroianu care revine la Fundăţeanca.
Programul său a debutat Preludiu şi fugă de Paladi, o replică cu sonorităţi româneşti la piesa lui Bach. 
După aceea Domnul Moroianu ne-a încântat cu bijuteria lui Silvestri dedicată copiilor Suita I, "Copii la joacă". 
Viniciu Moroianu
În final maestrul Moroianu ne-a oferit una din partiturile cele mai dificile ale lui Beethoven 33 de variaţiuni pe un vals de Diabell, op. 120
Interpretarea a strârnit vii aplauze şi domnul Moroianu a oferit ca bis un omagiu pentru cel care ne dăruieşte aceste seri fabuloase, Nocturnă de Dinu Lipatti.
O altă seară de vis în peisajul autumnal al dealurilor din jurul conacului.








vineri, 4 octombrie 2013

Concertul de deschidere al stagiunii Filarmonicii Piteşti

Eu, Andrei Licareţ şi Jean Dumitraşcu
Astă seară s-a petrecut deschiderea oficială a stagiunii a 7-a a Filarmonicii Piteşti. 
 Şi din acest motiv programul a fost foarte incitant. S-a cântat muzică rusă.
În prima parte a concertului s-a cântat  Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do  minor, op.18 de Serghei Rahmaninov.
Orchestra Filarmonicii a fost condusă de tânărul dirijor de la Braşov Cristian Oroşanu. Iar invitatul special solist al concertului a fost  la fel de tânărul şi foarte talentatul pianist Andrei Licareţ. Este unul din cele mai frumoase concerte concepute de Rahmaninov, fiind pe larg folosit în filme celebre.
Andrei Licareţ are un tuşeu şi o forţă expresivă care impresionează fiind foarte puternic aplaudat de o asistenţă numeroasă. Licareţ ne-a oferit şi un bis.
În partea a doua orchestra Filarmonicii sub conducerea lui Oroşanu ne-a oferit Simfonia a IV-a, în fa minor op.36 de Ceaikovski.
Prima parte este  foarte marţială cu sunetele cornilor, ale trompetelor şi celorlalte alămuri. În partea a treia cea mai scurtă toate secţiunile de coarde au cântat pizzicato, adică cordele sunt ciupite.
Finalul este dramatic înălţător, imperial. 
Am ascultat una din cele mai monumentale opere muzicale şi lumea a ascultat-o cu mare emoţie. 
În final melomanii piteşteni au aplaudat frenetic reuşita orchestrei şi a dirijorul Oroşanu.
Am avut un program reuşit care a umplut de bucurie pe concitadinii noştri.







Eu şi Andrei Licareţ





marți, 1 octombrie 2013

Muzică adevărată la Conacul Lipatti

Astă seară nu voi posta decât o poză anterioară. Graba plecării şi vremea urâtă, umbrela m-a făcut să uit aparatul de fotografiat.
Pe ploaie şi vreme urâtă am ajuns şi în această seară la Fundăţeanca, la Serile Lipatti.
Şi am ascultat un program dedicat exclusiv pianului.
Ca de obicei, Doamna Saviana Diamandi ne-a prezentat interpreţii şi programul.
Cât despre piesele care urma să le audiem am avut plăcerea unui program de hituri cum se spune în tehnica muzicii pop.
Tânărul debutant Alin Dumitrescu ne-a oferit Partita nr.2 în do  minor, BWV862 de J.S. Bach. Piesa conţine o introducere, Sinfonia şi mai multe dansuri ale epocii după naţiile unde se jucau, Allemande, Courante, Strabande, Rondeau, Capricio. Piesa este dedicată clavecinului, pentru că pianul de azi s-a construit în 1709! 
A urmat profesorul şi compozitorul Andrei Tănăsescu. Domnia sa ne-a oferit un program plin de piese muzicale foarte cunoscute şi foarte impresionante.
Programul a debutat cu Sonata nr. 11 în la major K331, Alla Turca de Mozart. Această piesă graţioasă, care este tipică bucuriei mozartiene m-a îndemnat la anumite reflexii. În secolul al XVIII-lea în Imperiul Habsburgic, chestiunea turcească era foarte populară. După 1683 asediul nereuşit la Vienei de către turci a declanşat o ofensivă în sud-est Europei şi Habsburgii şi-au extins Imperiul pe seama otomanilor. Şi Habsburgii s-au extins în Ţările turceşti: Ungaria, Croaţia, Transilvania, Banatul! Mai târziu a intrat şi nordul Moldovei prin Bucovina. Amicul Dan Luţescu emite ipoteza că Mozart auzea tarafurile din aceste locuri, probabil şi din Serbia şi Ţara Românească care făceau muzică turcească, deranjantă pentru Mozart, dar suficient de pătrunzătoare să-l influenţeze!
A urmat Sonata 14, op.27, nr.2 "Sonata Lunii", de Beethoven cu pasajele sale introductive melancolice şi cu finalul foarte tensionat şi zgomotos.
 A urmat Nocturna nr. 3 (O Lieb) din Liebestraume a lui Liszt. Este o piesă cu acelaşi aer melancolic şi trist.
Finalul a fost cu Fantaisie-Impromptu de Chopin cu acelaşi aer romantic şi melancolic.
După aplauzele entuziaste Andrei Tănăsescu ne-a oferit un Vals de Debussy.
A fost o seară plină de muzică care a umplut de bucurie pe melomani. 
A urmat paharul de vin Conu' Alecu şi patiserie fină. 
Doamna Diamandi m-a deconspirat ca un asiduu comentator de muzică, pe blog.
Şi stau să mă gândesc ce privilegiaţi suntem noi piteştenii ca să avem ocazia acestui eveniment muzical Serile Lipatti la care avem acces gratuit şi pe care alţii ar plăti mulţi bani să-l urmărească. 

Cine are ocazia să audieze muzică în casa unuia din cei mai mari muzicieni de pe care le-au dat meleagurile noastre?