Ho! Că nu dau turcii!

Soliman Magnificul

Opiniile acestea sunt prilejuite de excelentul dosar din Dilema veche, TURCII!

Din cele trei imperii care au pus o amprentă pe români, unul a dispărut, iar celelalte două ne sunt vecine  prin Marea Neagră.

Ultima ciocnire armată cu turcii s-a petrecut cu 133 de ani în urmă în Războiul de Independenţă din 1877-1878. Nu se pune Primul Război Mondial, unde turcii au ales greşit! 

De atunci relaţiile cu foştii stăpâni ai principatelor româneşti, extra şi intracarpatice au evoluat într-un sens pozitiv. Nu degeaba Ceauşescu folosea formula: Relaţiile de prietenie de veacuri româno - turce!!??

De altfel, suntem, dintre foştii supuşi, cea mai importantă ţară numeric şi teritorial şi de obicei avem interese comune în această zonă geopolitică.

Pe de altă parte este o realitate că am făcut parte din Imperiul Otoman aproape 500 de ani şi asta se vede şi azi. Că istoriile şi isteriile noastre patriotice încearcă şi au încercat să acrediteze altfel şi asta este adevărat! 

Că eram teritorii ale imperiului, este dovedit de pierderea Olteniei, pe o perioadă limitată în secolul al XVIII-lea, acapararea Bucovinei în 1775 de către Imperiul Habsburgic, şi apoi în 1812 a Basarabiei de către Imperiul Rus nu fac decât să confirme acest fapt istoric. 

Că situaţia românilor dunăreni şi a populaţiei transilvane a fost diferită de a celorlalţi supuşi ai otomanilor este şi asta adevărat. Pe acest teritoriu nu s-au construit moschei, ca la sârbi, sau la bulgari sau ca la semeţii greci! 

Principii români şi transilvani (unguri!) aveau un regim de autonomie, făceau politici interne şi externe (astea câteodată!) diferite! 

Doar în perioada fanariotă a secolului XVIII-lea, domnitorii au devenit bey, adică administratori fanarioţi greci, străini de ţările române. 

Amprenta cea mai puternică a turcilor ne-a rămas în limbă şi mai ales în obişnuinţele culinare. Avem musafiri, geamuri şi bacşiş! Ciorba noastră naţională, chiftelele şi mai ales micii, autohtonizaţi din kebabul turcesc de la Stambul se trag. 

Uite că şi noi le-am oferit ceva! Când Ataturk a decis trecerea la alfabetul latin al limbii turce, aceştia au împrumutat ş-ul, pentru paşa!

Dar uite că sunt touşi nişte subtilităţi! 

Atunci când spuneam unui prieten turc venit la Institut în vizită şi plimbându-l pe la Castelul de la Poenari al lui Ţepeş, el îmi sublinia că ăia traşi în ţeapă de teribilului domnitor erau otomani, ei cei de azi sunt turci! 

Şi un articol din prestigiosul New York Review of Books documenta că alegerea denumirii turc a fost opţiunea lui Mustafa Kemal pentru a-şi denumi poporul, denumire care era cam populară şi peiorativă.

Am făcut în 2002 o călătorie în Turcia la mare la Kuşadasi care mi-a prilejuit să văd nişte situri arheologice de o mare valoare ale Greciei antice, unii spun că-s mai bine păstrate ca în Grecia propriu zisă.

Am văzut Troia, am fost la Priene şi fabulosul Milet, foste porturi, azi departe de mare, din cauza râului Meandros, meandrele din râuri şi din suflet! Am fost la Templul lui Apollo de la Didyma şi am vizitat ruinele oraşului Efes, odată capitală a Asiei romane, unde  a predicat Apostolul Paul, nu Pavel! Noi trebui să folosim forma latinizantă, câţi mai au prenume Pavel, doar numele de familie, care vine din tradiţie, mai supravieţuieşte.

Cea mai interesantă vizită a fost la Istanbul, fostul Constantinopole, sau şi mai veche Cetatea Bizanţului.

Cred că pentru orice român este necesar un drum la Ţarigrad, unde domnii pupau papucul sultanului, unde se găseşte presupusa spadă a lui Ştefan, care certifică războaiele cu otomanii, care au adus un strop de apreciere a puternicilor sultani şi vizirii otomani pentru vitejia ghiaurilor din nordul Dunării. Am văzut şi tezaurul, haznaua, oare cum s-a degradat înţelesul acestui nume la noi românii? 

Aici la Istanbul se află arhive cu documente extrem de preţioase pentru noi românii, dar care pot schimba şi optica faţă de anumite evenimente, care să ne mai pondereze avântul patriotic!

Aici poţi vedea impresionanta Agia Sofia, cea mai mare biserică creştină a antichităţii târzii, care a devenit prototipul moscheilor otomane, şi nu numai!

Am admirat de pe terasa palatului Topkapi Bosforul şi culoarea mării, turcoaz! Se amestecă apa verde a Mării Negre cu cea albastră a Mediteranei (Marmara!) şi rezultă culoarea aceea neasemuită, care se mai vede doar prin mările sudului!

Aşa că vă invit pe toţi să vizitaţi Turcia, să-i vedeţi cum sunt acasă, atunci erau foarte europeni la îmbrăcăminte, doar la ţară păreau mai conservatori.

Iar dacă nu ajungeţi la Istanbul, aveţi ocazia să adăstaţi şi să vă bucuraţi papilele şi cerul gurii cu delicii otomane la Divan în Bucureştiul vechi, spre Hanul lui Manuc!