miercuri, 26 martie 2014

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu

Tocmai am terminat această ultimă carte scrisă de Gabriel Liiceanu.
Este o carte din seria confesivă a autorului, cum recunoştea Liiceanu că acest lucru l-a remarcat şi criticul Dan C. Mihăilescu.
Este o carte despre dosarul său de securitate pe care l-a consultat la CNSAS.
Într-un fel securitatea poate fi orgolioasă şi mândră, a avut intuiţie, l-a urmărit  pe Gabriel Liiceanu din 1971, când autorul nu avea decât 29 de ani. De ce? Există o singură explicaţie. Liiceanu devenise apropiat de filosoful Constantin Noica.

Într-un fel cartea explică şi raţiunile securităţii româneşti.
Cu ce se ocupa ea?
După declaraţiile oficiale ar fi trebuit să se ocupe de contraspionaj, de protejarea României faţă de inamicii interni şi externi. Inamicii interni ar fi fost cei care din varii motive ar fi decis să se pună în slujba unei puteri străine sau străini veniţi cu intenţii rele.
Niciunul din aceste scopuri nu erau în obiectivele securităţii. Prioritar pentru ei a fost reprimarea oricărei rezistenţe de orice natură a românilor, concetăţenii securiştilor! Rezistenţa faţă de noua putere străină instalată de tancurile sovietice şi de cozile de topor sosite pe aceste tancuri şi cei care au aderat din oportunism la această ticăloşie numită comunism românesc! Reprimarea a însemnat lupta împotriva acelora care au luat arma în mână şi au rezistat în munţi, anchetarea inamicilor ideologici, distrugerea elitei zise burghezo-moşiereşti şi a satelor, a celor infam numiţi chiaburi! Toate aceste metode de reprimare până la exterminarea fizică în beciuri de anchetă, puşcării politice şi lagăre de muncă forţată au fost aplicate de Gheorghiu Dej  până în 1964 când a decis eliberarea deţinuţilor politici. De ce? Presupun că a avut o criză de natură religioasă. Nici nu i-a supravieţuit, murind în martie 1965!

Perioada securităţii a lui Ceauşescu a fost soft, comparativ cu cea anterioară, dejistă. Oamenii erau speriaţi suficient, aşa că se întocmeau dosare şi oamenii erau urmăriţi în cele mai intime momente cu ajutorul tehnicii şi a turnătorilor în special. 

Cartea lui Liiceanu este dedicată turnătorului său principal, Octavian Cheţan (nomine odiosa). Acesta era fost redactor şef la Revista de Filozofie, şi care devenise redactor şef la Editura Politică, preluat cu întregul inventar în 1990 de Liiceanu când a transformat-o în Editura Humanitas. El a devenit acţionar la privatizarea Editurii Humanitas şi dorinţa de a-şi vinde părţile au ocazionat întâlnirea dintre turnat şi turnător. Liiceanu îl descoperise deja în dosarul său de securitate. 

Acum vreau să spun că având şi eu experienţa directă de coliziune cu securitatea din instituţia unde lucram, având preocupări de securitatea reactorilor nucleari sunt surprins de desfăşurarea de forţe în urmărirea tânărului şi atunci necunoscutului  Gabriel Liiceanu.
La noi era mai simplu, securitatea se baza în principal pe turnători, colegi, majoritatea fiind muncitori, şantajaţi de securitate cu pierderea locului de muncă, dar şi colegi TESA...hahaha…., momiţi de securitate cu tot felul de tantieme, ieşiri în străinătate, Vest, etc.

După cum constată Liiceanu asupra lui s-a implicat o enormă desfăşurare de forţe securiste. Liiceanu a numărat până la 13 securişti. De ce?
Pentru că pentru securitatea asmuţită şi controlată de partid (comunist!) preocupările ideologice, filosofice aveau pe plan simbolic o mult mai mare importanţă decât ce făcea un prăpădit de cercetător ştiinţific ca mine. 

Este adevărat că Liiceanu, la fel ca mine a deţinut maxim funcţia de cercetător ştiinţific gradul III în vremea comunistă. El face o confuzie în carte şi crede că a fost aşa de la început, dar pentru asta parcurgi câteva etape, dai examene, etc. Dar nu funcţia interesa securitatea cât relaţiile sale cu  Constantin Noica! Ne şi dezvăluie cum l-a cunoscut pe Noica, s-a întretăiat cu el în holul lui H. Wald, coleg cu Liiceanu la Institutul de Filozofie. 

Dosarul de urmărire informativă (DUI) i se deschide după ce acesta se reîntoarce în 1971, de la o bursă DAAD, în Germania, la Aachen. Era chiar după ce se dăduseră Tezele din iulie, care au condus la toată mascarada ceauşistă, care l-a dus şi la execuţie în 1989.
Până atunci în România şi cam câţiva ani după şurubul ideologic era slăbit, lumea era relaxată, o duceam mai bine,  se găsea mâncare şi ţigări americane!

Vreau să fac o digresiune privind bursa lui Liiceanu. Acesta o primise în nume propriu prin eforturile lui Imre Toth, matematician evreu ungur, care-i fusese profesor în România şi ulterior rămăsese în Germania. 

După aceea Liiceanu a obţinut şi o bursă Humboldt, care i-a permis perfecţionarea în germană şi traducerea unor opere filosofice fundamentale din această limbă. Nici nu vreau să mă gândesc, care ar fi fost cariera lui Liiceanu, dacă ar fi rămas în Occident! A revenit şi este o mare şansă pentru cultura şi viaţa publică românească!
  
Şi eu eram în perioada respectivă în situaţia de a obţine o bursă. Nu am obţinut-o şi pot depune mărturie că cei care au avut burse nu aveau dosare perfecte. Nu ştiu de ce eu nu am această şansă, probabil dosarul meu de securitatea avea chestii foarte grele, istoria tatei, probabil? Cert că eu nu am obţinut niciodată burse în Occident. Am plecat de două ori în URSS şi Cehoslovacia câte o săptămână, care dovedeau că eram valabil pentru estul comunist. În aceeaşi situaţie a fost şi un coleg care avea un dosar mult mai greu cu rude complicate şi îmi amintesc că şi el a fost la o deplasare  similară în Cehoslovacia. Am fost foarte aproape de o bursă scurtă, curs în 1988, sau 1989 dar a plecat o colegă de la o altă instituţie, cam degeaba, nu era calificată, dar ce importanţă mai are?

După 1989 situaţia s-a repetat, nu eram calificat la astfel de deplasări.
Şansa mea a fost în 1995 când în fine am plecat la un curs de o lună în Canada o săptămână şi SUA 3 săptămâni. Şi asta datorită şansei omului providenţial! Pentru că făcusem un serviciu politic neimportant unui şef de instituţie, acesta m-a sprijinit când se afla la Viena la AIEA ca şi eu să merg la acest curs, alături de Marinică P.  A fost şansa să văd prima oară America de Nord, am întâlnit colegi plecaţi deja acolo, care ne-au primit foarte bine, am vizitat cu această ocazie Hannibal, oraşul natal al lui Mark Twain şi m-am revăzut la New York cu amicul meu de o viaţă Valeriu Demetrescu!
La sfatul lui Marinică am cumpărat un Samsonite de la nişte chinezi din Chicago, geamantanul vechi fiind burduşit cu cărţi, cursuri. Nu prea au fost valorificate, dar aceasta este o altă poveste. 
Restul deplasărilor în Occident pe motive profesionale le-am făcut aproape exclusiv prin mijloace proprii.
Şi aici am avut parte de un om providenţial. La Conferinţa Nucleară Germană mergeam finanţat exclusiv din fondurile organizatorilor. Era un domn mititel care-mi aproba această finanţare, drum, hotel şi diurnă! Asta în pofida tuturor piedicilor făcute de şefii mei. Erau atât de ranchiunoşi şi de ciudoşi că inventau tot felul de motive să nu plec. Ei se plimbau pe la conferinţe internaţionale fără nicio contribuţie pozitivă. Faptul însă că aveam finanţare proprie îi punea în faţa faptului împlinit! Datorită acestui om am putut prezenta lucrări care au fost baza doctoratului meu, altfel aveam probleme precum un coleg care nu are doctoratul că nu avea lucrări la simpozioane internaţionale. Aşa am apărut în reviste prestigioase de specialitate şi sunt mândru de asta!

Citeam ieri de un individ de 34 de ani, care are 3 licenţe, 2 masterate şi un doctorat! Wow! Cum dracu a făcut asta. Eu am făcut doctoratul într-un timp record de 2 ani. Dar aveam deja 30 de ani de experienţă profesională! Asta spune ceva şi despre instituţiile noastre academice, care se grăbesc să dea titluri cu toptanul, cu surprize ca la premierul nostru! 

Dar să revin la carte!
Liiceanu imaginează un dialog cu turnătorul, apoi o confesiune la persoana întâi a doi dintre securiştii care-i radiografiau viaţa.
Aflăm detalii ale vieţii sale din tinereţe, cum a fost acuzat de plagiat de cretinii de colegi, cu care este necruţător, filozofii ăia erau mai mult cazangii sau tractorişti aduşi să facă propagandă, nu filosofie!
Boii ideologici nu auziseră de parabola fiului rătăcitor!
Printre turnătoriile din institut aflu că se afla şi un coleg, Neguţ!!!!! care  l-a sprijinit pe Liiceanu. Mă bucur că nu era printre turnători.

Cartea este incitantă, pentru mine nu-i nicio noutate, turnătoria se practica în proporţii de masă, unde am lucrat, erau mulţi impostori care au dus-o bine şi înainte de 89 şi după, datorită sprijinului cointeresat la securităţii. Unul dintre cei acoperiţi este azi ambasadorul nostru în Marea Britanie!


Nu-i nimic nou sub soare!

  

luni, 24 martie 2014

duminică, 23 martie 2014

Dileme de cititor

Da! Sunt un cititor cu dileme.
Pe vremea tinereţii mele studenţeşti lucrurile erau mai clare, cel puţin în privinţa romancierilor.
Se pare că şi la poezie era fel.
Romancierii de prim plan erau de departe Marin Preda şi Nicolae Breban.
Preda se impusese cu Moromeţii şi a rămas cea mai puternică voce romanescă postbelică.
A scris după 1970 romane istorice, dar de istorie recentă, cu un succes colosal, ca să încununeze opera sa cu Cel mai iubit dintre pământeni, supranumit şi Era ticăloşilor!

Alt romancier de succes era abisalul Breban, cu: Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave şi după escapada occidentală Îngerul de ghips, Bunavestire şi Don Juan. La Drumul al zid m-am oprit, devenise ilizibil!

Romane de mare succes mai scriau şi D.R Popescu cu F, Fănuş Neagu cu Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Ştefan Bănulescu cu Cartea Milionarului, sau Gabriela Adameşteanu cu Dimineaţa pierdută.

De un mare succes s-au bucurat romanele de actualitate ale lui Augustin Buzura, cu o privire necruţătoare privind realitatea comunistă a României contemporane.

Un succes fulgerător în deceniul 7-8 l-a avut Petru Popescu, demn urmaş al lui Camil Petrescu, cu Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei, romane citadine inspirate din problematica generaţiei din care fac parte. A plecat în America şi acum revine dar mai dificil!

Ce s-a întâmplat după 1990?
Păi am citit din literatura română mai ales memorii, jurnale.
Cine mai scrie romane?

Este într-adevăr o inflaţie de romane, însă la mine acţionează un spirit conservator. 
Nu am încredere nici măcar în prezentările critice din România literară şi Dilemateca, cât a existat!

Prietenul meu de la New York Valeriu mă tot întreabă cine sunt prozatorii importanţi de azi. 

Eu am citit doar două romane româneşti, Provizorat al Gabrielei Adameşteanu şi Cartea Şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Ambele se referă la trecut, Adameşteanu despre tribulaţiile unei tinere romanciere prin deceniul 7-8, iar Vosganian despre epopeea armenilor din România după ce au scăpat de genocidul din Imperiul Otoman până în vremea comunismului.

Cine sunt scriitorii români de succes?

Mircea Cărtărescu a devenit prozator şi a făcut succes nebun cu culegerea de schiţe De ce iubim femeile, i-am citit şi nuvelele şi Jurnalul, nu i-am citit romanul trilogie, dar după cum sunt nuvele din Nostalgia, n-aş rezista să citesc şi Orbitor.

Horia Roman Patapievici este un eseist de mare succes, interesant, cu idei originale, dar urmând şi drumuri bătute ale ideologiei despre români. După nişte pagini din reviste ar putea deveni un mare romancier din spiţa analitic abisală a lui Breban.

Andrei Pleşu a scris cărţi de teologie, precum Parabolele lui Iisus şi culegeri de opinii despre actualitate de  prin reviste şi periodice. Aici este burta moale a lui Pleşu, moralismul lui Pleşu nu se conformează cu atitudinile sale publice, discutabile, amorale uneori şi criticabile. Altfel este un autor interesant şi cu succes public.

Cel care scrie cel mai bine este Gabriel Liiceanu, literatura sa este primordial confesivă. Nu este romancier, cărţile sale se înscriu în genul jurnalului, a memoriilor.

Au apărut şi romancierii noi ai realităţii de început de secol XXI. Ei practică, se pare o literatură a mizerabilismului, a marginalităţii, drogaţi, cu sexualitate problematică şi morbidă. După cât văd şi criticii congeneri nu sunt prea mulţumiţi.

Cartea anului trecut, premiată de România Literară este un eseu, Amazoanele de Adriana Babeţi! Ioc la roman!


Mai este de aşteptat pentru romancierul, sau romancierii anilor 2010-2020! 




sâmbătă, 22 martie 2014

Minunea naturii au înflorit zarzării şi caişii

Am observat astăzi că zarzării au înflorit dacă stai aproape se
simte mireasma florilor de primăvară.
M-am oprit şi la bazinul de înot unde era concurs de copii. N-am mai fost acolo de un an jumate!

Lacul de acumulare de la Prundu este golit şi Argeşul a ajuns un firişor.
Explicaţia mi-au dat muncitorii de la podul peste Argeş. La podul vechi se execută injecţii de beton la piloni. În aceasta seară îl reumplu.

Lacul gol arată trist şi urât. Miroase puternic a mâl, se văd anvelope îngropate în nămol şi nisip. Nivelul a scăzut cam cu un metru jumate şi apar arbori doborâţi. Ţiganii au dat năvală să prindă peştii rămaşi prizonieri prin ochiuri de apă. O să mă cert cu cei de la Filială, pe noi cu undiţa ne urmăresc cu, pe ăştia îi lasă în pace!
A mai rămas rătăcită o lebădă!


Dar natura revine la viaţă, e primăvară, e soare şi ieşim la terasă la bere!
Lucrări la podul de pe Argeş
O lebădă rătăcită pe un lac gol!
Un lac gol şi urât!

Băieţii la o bere!

vineri, 21 martie 2014

Muzică de primăvară la Filarmonica Piteşti

În seara de 20 martie am avut parte de un program complex realizat de orchestra Filarmonicii Piteşti, condusă de primul ei dirijor, Tiberiu Oprea.
În prima parte ni s-a propus Suita pentru orchestră Pelleas şi Melissande de Jean Sibelius. Este o piesă
Andreea Butnaru
ocazională, scrisă de marele compozitor finlandez, după mult mai cunoscută operă a lui Debussy, inspirate ambele de piesa simbolistă a lui Maurice Maeterlink.
Este o muzică tristă pentru că celebrează o tragedie de amor.
Florin Mitrea
În a doua parte am avut parte de muzică clasică, orchestra şi trioul solistic Muzica Viva compus din pianista Andreea Butnaru, violoncelistul Florin Mitrea şi violonistul Răzvan Hamza ne-au oferit Beethoven! 
Împreună cu orchestra condusă de Oprea, soliştii au interpretat Triplul Concert pentru vioară, violoncel,  pian şi orchestră în do major, Op 56.
Cum spunea şi prietenul Radu V. imediat după primele acorduri se simte mână titanului! Este singurul concert al lui Beethoven scris pentru mai mult de un instrument solist.
Răzvan Hamza
Acordurile superbe dialogul dintre cele instrumente soliste, reacţia orchestrei fac din această piesă una din bucăţile muzicale pe îţi doreşti să le reasculţi.
Soliştii şi orchestra au fost viguros aplaudaţi şi am avut parte şi de un bis oferit de cei trei solişti.

Melomanii piteşteni au avut din nou bucuria muzicii!

marți, 18 martie 2014

Omul providenţial

Văd că unii mă ironizează că scriu prea mult! 
Deh, am defectul ăsta, mai o cratimă lipsă, mai un dezacord, dar ăsta este pentru mine un jurnal on-line şi modul meu de exprimare.
Aşa că sunt liber să scriu, că să mă simt bine, şi sper că interesează pe unii, chiar dacă mă pun la punct, chiar atunci când nu au obiecţii la ortografie, dar mă acuză că n-am stil, că oi fi greoi, încâlcit, etc.

Citesc cartea ultimă a lui Liiceanu, Dragul meu turnător, dar nu despre ea am să scriu! Doar atunci când o voi termina, am să scriu despre ea.

Gabriel Liiceanu a întâlnit în tinereţea lui, în vremea studenţiei lui, un om providenţial!
L-a cunoscut pe Imre Toth când acesta preda Istoria matematicii şi a ştiinţelor.
Acest om poate fi şi un model al jidovului rătăcitor!
Evreu ungur din Ardeal, Satu Mare, comunist, bătut şi torturat de hortişti, profesor la Universitatea Bolyai, nu la Babeş Bolyai, cum scrie Liiceanu. La sfârşitul anilor 40 cele două universităţi clujene erau separate! 
A învăţat româneşte citind Contemporanul. Şi a fost profesor la Filosofia Universităţii Bucureşti.
Imre Toth a părăsit România unde era însurat cu fiica celebrei Zizi Lambrino, amantă şi soţie morganatică a prinţului Carol al II-lea. De la ea ni se trage şi actualul Prens Paul, care nu ştie bine româneşte, dar vrea să fie moştenitor regal!
Se stabileşte în Germania, se însoară cu o nemţoaică care-i dăruieşte două fete. 
Astea ar fi amănunte biografice. Datorită intervenţiei lui Toth, Gabriel Liiceanu primeşte o bursă DAAD ca să studieze o juma’ de an la Aachen. Acolo întâlneşte alt providenţial pe profesorul braşovean Walter Biemel. Învaţă şi se perfecţionează în germană. 
Cât despre Toth, se mută în Franţa, se stabileşte la Paris, iar la 63 de ani decide că s-a născut în....Italia. 
Toth scrie eseuri pe care ulterior Liiceanu le-a publicat.
Datorită intervenţiei omului providenţial Toth Gabriel Liiceanu se va înscrie pentru o bursă  Humboldt.
Dacă nu ar fi existat Imre Toth, acest om providenţial nu ştiu dacă ar fi azi Liiceanu un intelectual împlinit.
Un  astfel de înger păzitor îţi poate schimba viaţa!

Cât îl pot invidia pe Liiceanu că a avut noroc de astfel de oameni providenţiali!