Manolescu şi studenţii lui - o dispută literară

Am citit de câteva săptămâni observaţiile critice ale lui Nicolae Manolescu privind câteva din cărţile unor tineri critici.

Aceşti tineri sunt produsele şcolii de literatură a lui Manolescu, în primul rând, de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

Domnul Manolescu este şocat de utilizarea unor instrumente ale criticii literare care îi par prea exotice şi cam stângiste după gustul unui spirit conservator. La trei sferturi de veac nu poţi fi altceva!

Chiar dacă nu sunt cu expertiză în domeniu cred că tinerii emuli ai lui Manolescu au acces mult mai larg la noi metode critice care sunt elaborate prin mediul cultural american, mai ales în universităţi. Acolo predomină un sentiment de vinovăţie faţă de popoarele supuse colonialismului, sunt derapaje privind feminismul care se înscriu într-o atmosferă foarte liberală (în aproximaţie americană!) care este de fapt stângistă şi foarte stângistă.

Această cale a fost părăsită în Europa, mai ales după falimentul comunismului, dar supravieţuieşte bine mersi în zona academică americană. 

Inclusiv unii din neoconservatorii care au apărut ca ciupercile, originează tot din stânga. 

Exemplul este un academic american de origine românească, convertit le neoconservatorism şi care vine din acea zonă troţkistă, spun unii avizaţi, dar care acum, din păcate! nu mai este capabil decât să alcătuiască liste de autori în care se auto-introduce.

Diversitatea surselor pe care el facilitează internetul şi pe care seniorii de genul lui Manolescu şi alţi în care mă includ nu au cunoştinţe pentru a-l utiliza, îi avantajează pe aceşti tineri care au crescut cu computerul în multitudinea sa de variante.

Cred că mulţi dintre cei care au preocupări umaniste nu realizează importanţa internetului şi că sunt efecte care suplinesc lipsa de lectură pe suportul tradiţional de hârtie.

Tinerii de azi sunt mult mai informaţi decât generaţiile precedente. Asta însă nu suplineşte supleţea şi adâncimea gândirii.

Probabil că domnul Manolescu nu are sursele de inspiraţie ale noilor critici, el a rămas la Thibaudet, nu are acces la aceste noi cărţi privind tendinţele contemporane din evaluarea critică a literaturii, se bazează pe memorie, care te poate trăda la această vârstă.

Eu de exemplu încerc să mă verific pe internet la anumite informaţii şi câteodată sunt trădat de propria superficialitate şi primesc corecţiile cititorilor mei. Nu-i nicio nenorocire!

Domnul Manolescu are încă fineţea instrumentului său critic are intuiţia valorii literare.

Şi eu sunt un conservator şi nu am nicio încredere în noile romane sau noua poezie, apărute după 1990. Am citit câte producte care erau orice, dar nu poezie. Şi la notorietatea acestor indivizi a contribuit şi promovarea prin mult lăudatul ICR al lui Patapievici, care i-a stipendiat pe unii autorii fără pic de valoare literară. De asta se cam feresc să o spună chiar aceşti tineri critici, care-i replică lui Manolescu acum.

Unul dintre ei, pentru care am consideraţie, Paul Cernat derapează încântat, când pe forumul Observatorului Cultural un neica nimeni, un anume Michael Shafir, zis export politolog, sau cam aşa se exprimă la dărâmarea statuii culturale ale lui Manolescu. I-am şi replicat că a scăpat ocazia să rămână filosof!

În pofida observaţiilor şi cusurgiei unora dintre tinerii literaţi, Nicolae Manolescu este stejarul criticii literaturii române, iar ei sunt încă nişte puieţi, care încă stau la umbra impunătorului arbore!