sâmbătă, 30 august 2014

Istorie recentă - insomnii ideologice


Am citit aseară o foarte interesantă biografie, cea a lui Valter Roman. Valter Roman a fost tatăl lui Petre Roman, singurul descendent de important grangur comunist care a avut un important rol politic în perioada post-comunistă. 
Nu-l pun la socoteală pe Ion Iliescu care era el însuşi un mare grangur comunist, cel puţin cam cu 20 de ani înainte de prăbuşirea comunismului. Biografia romanţată a lui Valter Roman, apud autorul Vladimir Tismăneanu, mi-a trezit o anumită melancolie.

Ştim extrem de puţin despre marii mahări comunişti! Mai puţin decât despre Ştefan cel Mare! 
De exemplu dictatorul sângeros al primilor 20 ani de comunism, Gheorghe Gheorghiu Dej este aproape necunoscut. Am citit imediat după 90 că se chestiona etnicitatea lui, tipic românesc, cu capra vecinului, sau ca la bridge, doar partenerul este de vină, în acest caz era dictatorul comunist. 
Parcă noi românii am fi trăit în altă parte când cizma rusească acompaniată de obiala autohtonă au comis represiuni şi distrugerea a ceea ce a fost mai bun în fibra românească.  Din păcate cozile de topor nu au lipsit. Au fost suficient de mulţi români ticăloşi, cum au fost în toate ţările comunizate, care au comis crime care ne în care ne înfioară azi împotriva propriilor semeni.

Spre cinstea noastră au fost câţiva românii revoltaţi, dar au fost urmăriţi şi omorâţi prin munţii în toţi anii 50. Am copilărit la poalele nordice ale Făgăraşilor, doar amintiri vagi despre lucruri rele, sau curajoase?! despre partizani nu prea am avut, ceva foarte nedesluşit, pe care, mai târziu, ca ascultător permanent de Europa Liberă le-am auzit. Dar nici Europa Liberă nu prea avea informaţii. Acestea s-au revelat de abia după 1990!

Revenind la Valter Roman, Vladimir Tismăneanu construieşte această biografie şi dintr-o nedisimulată invidie şi cu ceva otravă în tastatură.


Şi el ar fi putut fi ceva mahăr post comunist dacă nu se orienta să plece din  România la începutul anilor '80.
Ba chiar vanitatea lui Tismăneanu i-a depistat-o Băsescu, care l-a gâdilat cu postul de la ICCMMER. 

Ce îmi insultă inteligenţa în  biografia lui Valter Roman este faptul că nu pot înţelege cum acest internaţionalist a putut accepta ca România să se transforme într-o imensă închisoare, el fiind unul dintre cei care se plimbau nonşalant prin Europa interbelică, fără vreo oprelişte, ba se implicase şi în Războiul Civil din Spania?

A acceptat, cum acceptat şi Ana Pauker şi cum au acceptat majoritatea acestor militanţi comunişti pentru viaţa de huzur pe care au dus-o, în timp minciuna ideologică a celei mai bune şi drepte societăţi se adeverea doar pentru ei, restul mulţimii ducând-o în privaţiuni, dacă nu exterminaţi în sinistre lagăre de exterminare!  Şi în momentul în care originea etnică a unora a devenit o povară, internaţionaliştii au rezolvat-o prin emigrare, restul rămas în România urmând să se bucure în continuare de binefacerile societăţii prezise de Marx şi acoliţii!

Aceeaşi melancolie m-a cuprins şi când am  citit articolul final din ciclul lui Gabriel Andreescu:

http://www.observatorcultural.ro/Cum-se-face-o-porcarie-(V)*articleID_30695-articles_details.html

Am constatat într-un fel fără să fiu surprins că opiniile mele sunt asemănătoare.

Azi, tinerii care nu au trăit în comunism nu pot înţelege cum nu ne-am revoltat împotriva comunismului cu arma în mână. Evident sunt omişi cei care au făcut-o prin munţi, izolat şi demult.

Am înţeles că la fel tinerii israelieni nu puteau înţelege cum părinţii şi rudele lor au fost exterminaţi de către nazişti. Evident, aceşti tineri formează astăzi una dintre cele mai formidabile armate din lume, care ţine la respect pe toţi vecinii arabi.

Da, este un adevăr trist, românii nu s-au răsculat ca ungurii în '56, nu au fost ca cehii în Primăvara de la Praga din 1968, sau ca polonezii cu Solidarnosc! 
Au fost în ultimele decenii ale lui Ceauşescu doar greva din 77 a minerilor din Valea Jiului, sau revolta de la Braşov din 1987. Puţin şi izolat.

Pentru că în interiorul partidului comunist român nu sa-u petrecut germenii revizionismului, mai comod era să nu contrazici pe dictator. Cele câteva împotriviri au fost drastic taxate atât de Dej cât şi de Ceauşescu.

Singurii care au avut gesturi de sfidare a regimului au fost scriitorii. De la ei am aşteptat semanle cu sufletul la gură, dar luările de poziţie au fost izolate. Şi azi rămâi uimit cum a avut curajul arătat Paul Goma, sau Doamna Doinea Cornea!

Ei bine, nu au fost doar ei au mai fost şi alţii, puţini, dar au fost. De aceea te umpli de tristeţe când azi constaţi că unii dintre ei nu erau ceea ce credeam, ci nişte sceleraţi, cel puţin aşa se încearcă acreditarea acestei idei!!????
Şi culmea că în acest exerciţiu de intoxicare au căzut şi oameni foarte curajoşi pe vremuri. 
Oameni pe care îi admiram precum poetul Ştefan Augustin Doinaş apar ca nişte nemernici.

Am înţeles şi sunt suporterul revoltei lui Gabriel Andreescu, care a scormonit arhivele ca să afle că adevărul era altul, că totul este rodul intoxicării din dosarele securităţii şi a unor instrumente ale acestei sinistre instituţii şi extrem de disponibile azi.

Aşa că Gabriel Andreescu îl expune pe Radu Ioanid, de la Muzeul Holocaustului de la Washington. Alături de numele lui I. Ludo, batjocoritorul istoriei interbelice al românilor şi extrem de dur caracterizat de Şef Rabinul Şafran,


Radu Ioanid are un rol important în otrăvirea realităţilor triste ale vremurilor comuniste. 
Pentru Radu Ioanid românii sunt răii care au Holocaustul autohton aplicat evreilor. 
În schimb când este vorba despre comuniştii din etnie, nu există, toţi erau sionişti!
Iar Radu Ioanid a  dus o consecventă acţiune de murdărire a memoriei unora dintre puţinii disidenţi români. 
"Curat murdar", cum spune Nenea Iancu!

Este necesară lămurirea corectă şi fără interese ascunse a trecutului nostru comunist, trebuie cunoscuţi şi dictatorii comunişti şi clicile care i-au acompaniat.
Este necesar să ştim cine au fost aceştia şi este o acţiune de igienizare morală ceea ce face şi Adevărul, care şi-a propus să aducă la lumină biografiile acestor profeţi falşi ai comunismului românesc!



miercuri, 27 august 2014

Detectivul de Arthur Hailey


Aceasta este ultima carte scrisă de celebrul autor de best sellers Arthur Hailey înainte de a trece în amintire.

Hailey rămâne în memoria cititorilor dar mai ales al cinefililor pentru Aeroportul (Airport), film cu o groază de vedete: Burt Lancaster, George Kennedy, Dean Martin, Jean Seberg şi Jacqueline  Bisset.

Hailey este un reprezentant al realismului american, subiectele sale sunt inspirate din activităţi economice.

Am citit romanul său Hotel de la dl. Gibbons, primul expert de la General Atomics venit în România pentru probleme de sudură prin 1974-1975. Hotel se inspira din viaţa unui hotel din New Orleans.
Apoi s-a tradus în româneşte romanul său Roţile, inspirat din industria automobilului din Detroit, azi doar o amintire. S-a mai tradus şi Mânuitorii de bani despre activitatea bancară.

În toate romanele sale autorul britanico-canadian se documenta amănunţit. Pentru mine şi alţii care i-au cumpărat cărţile era o fereastră spre America. Sunt romane foarte bine  scrise cu un subiect thriller în ele care le fac şi mai interesant de citit.

În Detectivul, carte de 740 de pagini în româneşte Hailey se ocupă de poliţie şi investigaţii criminale. 
Personajul principal este Malcolm Ainslie. Acesta este fost preot catolic cu doctorat şi o carte despre istoria comparată a religiilor. Studiul Bibliei la condus paradoxal pe Malcolm să-şi piardă credinţa, pentru că a realizat că Vechiul Şi Noul Testament se bazează pe relatări indirecte, imprecise.
De aceea Malcolm, probabil irlandez, din Philadelphia, după ce părăseşte mânăstirea unde se retrăsese se angajează poliţist la Miami. Aici a făcut cu rezultate strălucite cursurile Academiei de Poliţie.  În fond şi noua meserie se apropia de cea precedentă, detectivul criminalist fiind în multe situaţii un fel de confesor. Ainslie depistează şi arestează un criminal în serie. 
Înaintea execuţiei pe scaunul electric, criminalul i se confesează, ştiindu-l ca fost preot şi recunoaşte mai multe crime şi refuză să recunoască una dintre ele.
De fapt Ainslie îl depistează după simbolurile din Apocalipsă folosite de criminal care era şi un fanatic religios, considerându-se un fel de înger al răzbunării. 
Hailey ne relatează amănunţit procedura de execuţie cu scaunul electric, arătându-se foarte documentat.
Hailey mai dă explicaţii şi despre sistemul juridic american.

Aflăm cât de dificil se poate obţine un mandat de arestare, trebuie convins cu argumente solide judecătorul! Citindu-l îmi dau seama cât de friabil este sistemul nostru juridic. O caracteristică extrem de importantă la sistemul anglo saxon este sistemul juraţilor în procesele penale. Cât de util ar fi acest sistem la noi. S-ar scoate din cauză lipsa de imparţialitate a judecătorilor. Juriul decide dacă este vinovat inculpatul, judecătorul fixând doar mărimea pedepsei. De asemenea, procurorii trebuie să demonstreze foarte convingător şi cu probe solide că acuzatul este vinovat. 
Asta ar fi exclus acuzele că procese de la noi au avut un puternic aer de influenţă politică şi experţii Antenei3 ar fi trebuit să se ocupe cu altceva decât cu funcţionarea justiţiei!

Am aflat şi explicaţia Marelui Juriu - Grand Jury. Este un sistem apărut în Anglia pe la 1200!!! A fost considerat anacronic şi desfiinţat în Marea Britanie în 1933! La un Grand Jury participă doar un juriu civil de 18 persoane, procurorul şi martorii. Rolul acestui Grand Jury este să stabilească dacă o persoană este vinovată, în scopul de a fi arestată şi trimisă în faţa justiţiei. Procedura se desfăşoară în lipsa apărării şi autorul le consideră cu bună dreptate de tipul juriului Vrăjitoarelor din Salem, care au pedepsit nevinovaţi şi astfel pare complet anacronică.

Cartea mi s-a părut foarte bine scrisă, acţiunea complexă şi palpitantă! Mai este şi promotorul Hollywood care face cărţile să devină foarte citite!


Nu degeaba Hailey a fost autor de mare succes!


marți, 26 august 2014

De ce mă sună în fiecare seară Mircea Dinescu

Am citit un articol covârşitor de frumos!
Despre poezie, despre poezia superbă.
În vremea asta când mizele sunt cu cine se vede Traian Băsescu, neobositul cititor de poezie, al Levantului de Mircea Cărtărescu, Alex Ştefănescu ne povesteşte despre o poezie superbă scrisă mai demult de Mircea Dinescu.
Citiţi-l şi cred că o să vă placă!

Vi-l reproduc din Adevărul:


În ultima vreme, Mircea Dinescu mă sună în fiecare seară − la rugămintea mea. De ce? Ca să mă ajute să învăţ pe de rost o poezie a lui, cuceritoare, „Balada celui plecat“. Am recitit de curând volumul său de versuri „O beţie cu Marx“ (ce titlu trăznit!) apărut în 1996 la Ed. Seara şi am redescoperit această poezie, care m-a încântat la prima lectură şi, iată, şi la a doua. DE ACELASI AUTOR Nu mai chinuiţi câinii! Îmi răsună în minte muzica ei, dar aş vrea s-o ţin minte vers cu vers, ca să o pot recita când mă întâlnesc cu prietenii. E un adevărat răsfăţ pentru mine ca tocmai autorul ei, unul dintre cei mai talentaţi poeţi pe care România i-a avut vreodată, să mă ajute să o învăţ. Îmi stochez în cutia ucraineană (cum ar fi zis Geo Dumitrescu, dar nu se mai prea poate spune azi) câte o strofă în fiecare seară. Când îmi dă Mircea Dinescu telefon nu iau cartea din bibliotecă şi nici nu-mi notez ceva în vreun caiet. Pur şi simplu îl ascult emoţionat pe poetul pe care îl iubea şi Marin Preda pentru că vedea în el, înainte de toate, „o fiinţă liberă“. Poetul îmi declamă o strofă din memorie (are în minte aproape toate versurile pe care le-a scris vreodată), eu îl ascult atent şi încerc să o reproduc, iar dacă greşesc, el mă corectează pe loc. Ce privilegiat sunt! După patruzeci şi patru de ani de când scriu critică literară meritam şi eu o răsplată şi, uite, răsplata a venit, mai valoroasă pentru mine decât toate premiile literare la un loc.  Când îşi rosteşte versurile proprii, Mircea Dinescu are o intonaţie melodios-tânguitoare, care îmi răscoleşte sufletul (la talk-show-urile televizate vorbeşte cu totul altfel): „Am iubit urâte, dar deştepte/ şi frumoase fără căpătâi,/ n-am avut iubirea cea dintâi/ n-a avut răbdare să m-aştepte.// Îngerul ca unghia întoarsă/ mi-a crescut în carne dimpotrivă,/ mi-aţi adus la naştere colivă/ şi la groapă dric cu cioc de barză.” Ce idee: „îngerul ca unghia întoarsă mi-a crescut în carne dimpotrivă”...!  Şi ce sarcastică reprezentare a unei vieţi trăite invers: „mi-aţi adus la naştere colivă şi la groapă dric cu cioc de barză.”...! Dar momentul de poezie... extremă (cum altfel să-i zic, pentru a mă face înţeles de tinerii de azi?) abia urmează: „Zilele bolesc pe-aici ca anii,/ anii – zilieri trecuţi prin fermă./ Vă uitarăţi cu binoclu-n spermă/ cum vâslesc strămoşii mei, ţiganii.” Versurile „Vă uitarăţi cu binoclu-n spermă/ cum vâslesc strămoşii mei, ţiganii.” uimesc prin noutate şi expresivitate, prin curaj artistic, prin ironie. O sută de ani să mă fi gândit şi nu mi-ar fi trecut prin cap că verbul „a vâsli” poate fi folosit într-un asemenea context. Sau că „binoclul”, inventat pentru a scruta în spaţiu, poate deveni, pentru un poet, un instrument de privit în timp.   Finalul poeziei cuprinde o surpriză (era să scriu „o surpriză neaşteptată”, luându-mă după reporteriţele frumoase de la unele posturi TV): „Haida-de! De-a lungul şi de-a latul/ m-aţi vânat când nu eram acasă./ Chiar şi-acum când stau întins pe masă/ eu sositul râd de eu plecatul.” Acest final răstoarnă ceea ce începusem să ne imaginăm citind poemul. Versul „Chiar şi-acum când stau întins pe masă” transformă textul în monologul unui... mort.  Datorită lui, suntem tentaţi să recitim poemul, dintr-o nouă perspectivă. Îl înţelegem acum ca pe un reproş adresat întregii lumi: „m-aţi vânat când nu eram acasă”. Vă îndemn, dragi cititori ai mei (dacă mai am vreunul) ca în aceste zile, când nu ne mai auzim unii pe alţii din cauza sonorului dat la maximum al vorbăriei politice, să mai citiţi şi poezie. Nu zic, Doamne fereşte, să ignorăm alegerile, dar să mai păstrăm şi ceva frumos în noi. Puteţi începe cu poeziile lui Mircea Dinescu, pentru că tot v-am adus aminte acum de opera lui de poet. Apoi merită să-i recitiţi pe Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Emil Brumaru. O să vă simţiţi iluminaţi.  Şi – culmea – chiar şi când veţi merge la vot veţi face o alegere mai inspirată. 
P.S. Iartă-mă, Mircea, că în citatele din poezia ta am schimbat „î” din „i” cu „â” din „a”. Ce să fac? Eu nu numai când scriu, dar şi când vorbesc folosesc „â” din „a”.

miercuri, 20 august 2014

Let's twist again

video


Prietenul Laurian A. mi-a trimis acest videoclip. Mi-a trezit nostalgia magnetofonului Tesla, o ladă de vreo 5 kile, cu care mergeam la ceaiuri prin anii 65-70!
Twistul şi shakeul (şeicul) mi-au şi ne-au trezit plăcerea muzicii din zona anglo saxonă.
Era atunci o mare atracţie pentru America şi Marea Britanie!

Aşa că:
Let's twist again!

E chiar Chubby Checker!

Aventuri extreme - Pescăreală la Suhaia

Prietenul Radu D. mi-a recomandat să merg la pescuit la Suhaia. Toate informaţiile lui au fost exacte.
Balta Suhaia
De fapt nu este balta Suhaia, este canalul dintre balta Suhaia şi Dunăre, numit gârla lui Iancu. Am studiat zona cu Google map şi pe internet şi am avut o imagine a viitorului loc de pescuit.
Am discutat cu Ilie Pătrulescu, proaspăt pensionar  să testăm zona. Ne-am disputat perioada şi până la urmă el a convenit să mergem patru zile, am plecat sâmbătă 16 august şi am petrecut patru zile până marţi 19 august.
Ilie m-a avertizat că duminică o să plouă.
Adriana, arbitrul ieşirilor mele la pescuit a agreat aventura mea ihtiologică cu rezervele ei de principiu. 
Aşa că am făcut cumpărăturile de pescuit sâmbătă dimineaţa. am luat şi boiles care mi se terminaseră. Omul de la magazinul de articole de pescuit a confirmat că se prinde peşte după câte ştie el.
Pe la 2 d.a. după ce am mai făcut nişte suplimentări de materiale de pus pe grătar am pornit spre Suhaia.

Am luat prin Costeşti, Buzoieşti, Tătărăşti - Teleorman, Alexandria, Piatra,satul Suhaia. Am mers prin zonă de câmpie mănoasă, cu observaţii de la vocea feminină de la GPS că nu suntem pe drumul bun.
Ajungem în Suhaia şi observăm că este semnalizat hotelul plutitor al Interagro. Toată zona este proprietatea lui Ion Niculaie, magnatul şi patronul echipei Astra Giurgiu. Nu se ştie ce-l aşteaptă, că-i pe ţeava DNA!

Drumul pe care am luat-o spre Dunăre este betonat, a fost al pescăriei de la Suhaia. Suhaia era o baltă care se întindea de la Zimnicea până la Turnu Măgurele. Dej şi Ceauşescu au comis o crimă ecologică şi au îndiguit să redea agriculturii zona. Din balta Suhaia a mai rămas un lac şi o zonă plină de stufăriş, care nu acceptă agricultura. Am mers pe drumul betonat coborând de pe dealul care mărginea revărsarea Dunării şi am ajuns la un gard care mărginea proprietatea aferentă bălţii Suhaia. Am avut noroc pentru că era paznicul şef la proprietăţii, Adrian, şoferul unui truck Toyota. Tipul a fost extrem de amabil, a vorbit cu tipul care încasa taxa de pescuit. Taxa este de 30 de lei pe zi lumină. Adrian ne-a lăsat să intrăm prin proprietate spre baltă şi spre locul de pescuit.
Gârla lui Iancu dimineaţa
Cum spunea Ilie, proprietatea era un fel de hacienda. Inclusiv proprietarul are maniere de sud-american. Sub buza dealului era construită o vilă hotel înconjurată de gazon cu pomi plantaţi de un arhitect peisagist cu o plantaţie de meri pe spalier.

Drumul era bun de pietriş, pe lângă malul lacului. Am trecut de lac şi am luat-o pe lângă gârla lui Iancu. Ştiam că la capăt se putea trece pe malul drept unde ne sfătuise Radu. Gârla se termina cu o staţie de pompare pentru irigaţii. De la barajul stăvilar canalul se continua  spre Dunăre. Pe canal se afla celebrul hotel plutitor. O cameră dublă costa doar 222 de lei! Prea mult! Poate pentru vânători sau pescarii de lux nu ar fi o problemă.
Pentru că zona Suhaia este o rezervaţie biologică, zonă de vânătoare. Am văzut un fazan splendid, dimineaţa se auzeau pitpalacii - prepeliţele.

Am luat pe partea dreaptă a gârlei, unde drumul era cu şleauri şi care pe ploaie erau impracticabil! Am ajuns la locul recomandat de Radu la buştean. Se vedea un par înfipt în apă mai aproape de malul stâng pe unde venisem.
La buştean locul de pescuit văzut de pe malul celălat
Locul era dificil până la mal era un abrupt de doi metri plin de clisă imposibil să te speli, iar în apă plin de trestii. Ne-am instalat corturile aduse de Ilie, unul mai mare  şi o garsonieră pentru mine, ca să nu-mi audă sforăiturile. 
Corturile

Am pus o undiţă în apă şi am luat seara un caras. Cam puţin! Vecinul de pe malul de vis-a-vis ne-a avertizat pentru ţânţari. Era ca în Deltă. Noroc că aveam Autan. Ca să se răzbune îţi intrau în gură. Ilie a făcut focul cu gunoaiele combustibile lăsate de predecesori. S-a făcut ceva fum  care au ţinut departe ţânţarii, dar tot ne-am retras la cort. 
Ilie la focul anti-ţânţari
Am avut cel mai bun somn din vara asta, după zilele înăbuşitoare din Piteşti. 
Garsoniera mea
Dimineaţa ne-a trezit devreme, şi ne-am schimbat locurile de pescuit. Eu am luat locul din mijloc şi stânga, iar Ilie s-a aşezat în dreapta.
Gârla lui Iancu
Vis-a-vis pescarul din faţa mea prindea undiţă ciortani unul după altul. Eu am ratat la undiţă un ciortan de o juma de kil şi am început să agăţ. M-am băgat în apă să eliberez firul  şi am dat de un fund plin de fire de agăţături. Am început să prin caraşi,am luat şi vreo doi ciortănei. M-am săturat de undiţe care se agăţau frecvent şi am pus o lansetă în partea stângă a istmului. 
Undiţele
Era frumos peştii trăgeau. Nu am observat lanseta şi văd că bambina era lipită de băţ. Mă uit, încerc să recuperez dar firul intrase în trestii şi rup. Mă enervez şi schimb montura cu una nouă. Eram fixat tot pe undiţe şi constat din vârful ochiului că lanseta este smulsă de pe stativ şi aterizează în apă. 
lanseta de crap trofeu

Disperat mă bag în apă şi înot să o recuperez. Eram cu ochelarii pe nas şi cu pălărie de paie pe cap, dar reuşesc să ajung la lansetă spre malul stâng. Trag de ea şi o aduc la mal şi i-o dau lui Ilie. Urc pe mal şi ghidonez peştele. Zona este dificilă pentru că este plină de păpuriş. Îi las din nou lanseta lui Ilie şi mă bag cu minciogul în trestii şi-l capturez! Era un crap frumos, sălbatic de 1,8 kg, între cei mai mari care se prind în zonă. Ilie mi-a mărturisit după că ar fi vrut să filmeze scena, dar i-a fost frică să nu mă înec! După cum vedeţi este crapul sălbatic de Dunăre, longilin şi violent! 
Crapul trofeu
Am mai luat încă unul dar nu aşa voinic, dar tot violent şi am repetat procedura cu lanseta la Ilie şi eu am intrat în apă cu minciogul să-l scot din trestii. Apa era foarte adâncă unde pescuiam, cred că între 5 şi 9 metri!
Alt ciortan
Trecuse bine de prânz şi Ilie se decide să pornească grătarul. El făcea focul iar eu pescuiam! Vine şi momentul cărbunilor şi Ilie pune fripturile, apoi cârnaţii şi ultimii sunt mititeii. A fost un festin cu tot felul de bunătăţi la grătar. Exact după ce am terminat de mâncat şi am mai dat la peşte a început ploaia anunţată.
Încă unul
A început o răpăială carde ne trimis direct în maşină. Nu a ţinut prea mult şi ne-am întors la pescuit . Nu am fost atent şi am căzut cu scaun cu tot pe povârnişul din faţă unde era juvelnicul. Erau momente tragi comice, Ilie mi-a întins coada de la minciog ca să mă aducă sus, m-am tăiat zdravăn pe palmă, de la trestii nici nu mai ştiu. Clisa era atât de lunecoasă că Ilie credea că o să rămân acolo! Alt moment comic şi jenant pentru mine!

Începe faza a doua de ploaie, una d'aia mocănească. Ne aşezăm în maşină şi Ilie se pune serios pe Traminerul rose şi limba începe să-i devină nesigură. Dar iată că prin ploaie vine un tânăr, Toni din Roşiori, cum vom afla la sfârşit, vecinul de lângă noi, mai sus pe canal. Tipul este disperat, este cu Loganul, dar bateria lui este moartă şi vrea ca Ilie să-i dea bateria şi să o pună pe maşină ca să pornească cu ea. Ilie acceptă finalmente, dar faza nu funcţionează. Ne întoarcem în maşină, dar după un tip tipul revine şi mai disperat, vrea neapărat să se reîntoarcă. Aşa că îi propune lui Ilie să meargă cu bateria pe maşina lui până la o zonă unde este pantă şi maşina lui poate porni fără baterie, chiar la digul de pompare. Chiar dacă propunerea pare cam aiurea, după ezitări, Ilie acceptă şi propunerea asta. Atenţie, drumul este aproape impracticabil şi totuşi Toni riscă. Dau să plece, dar eu îi opresc şi-i dau lui Ilie smartfonul să mă ţină la curent.  Aştept, ploaia s-a oprit şi după vreo 20 de minute Toni se întoarce cu maşina lui şi cu bateria lui Ilie la el. Se reîntorc şi-l vedem apoi cum trece pe partea stângă şi ne salută. Îi spun lui Ilie că a făcut o faptă bună pe care tânărul o va ţine minte!

Pentru că cortul garsonieră s-a umplut de apă, mă mut în apartamentul lui Ilie. Cum toate sunt ude, întorc salteaua, pun tot ce am pe mine. Noaptea se usucă toate din cauza căldurii şi nu rămân repercusiuni de sănătate. Îl dăruiesc pe Ilie cu sforăituri,că mă trezeşte dimineaţa.  Adevărul că ne-au mai trezit şi pescarii care soseau luni dimineaţa după 12 noaptea.
Selfie cu Ilie în fundal
Ilie
Dimineaţa de luni este frumoasă, se face cald şi ne punem pe pescuit. Gârla este plină pe ambele maluri. Vis-a-vis sunt alţi pescari dar nu prea prind. Eu am renunţat la undiţe, ambele plute rămăseseră în apă. Aşa că mă  exclusiv orientez la lansete. Îmi pun două boabe de porumb. Dacă duminică nu am avut probleme, luni aud proteste de pe ambele maluri că ei au lansete şi le agăţ. Nu am agăţat nimic, eu nu prindeau nimic şi am început recitalul de ciortani, mă mai deranjau şi caraşii şi pentru că juvelnicul meu se aglomerase, îi treceam caraşii lui Ilie în juvelnic. 

Apoi mi-a venit ideea să pun şi o montură de boiles. Şi montura a avut succes la ciortani. Ce mă oftica era că boiles care au diametre mai mari decât gura caraşilor îi tentau şi pe ei şi am prins caraşi la boiles de 20 mm! I-am făcut o montură şi lui Ilie, dar au tras doar caraşi.

Ţânţarii ne-au deranjat iar şi ne-au trimis la 9 seara la cort. Dimineaţa am aşteptat să se usuce corturile ca să împachetăm. A trecut şi Adi şeful pazei, foarte amabil ne-a dat numărul de telefon ca să ne rezerve locul pentru proxima aventură. Să fie oare mutrele noastre serioase de intelectuali la pensie?

Am scos şi juvelnicele, am prins mult peşte, la vreo douăzeci de kile!
I-am cedat caraşii lui Ilie, am oprit ciortanii care se meritau peste trei sferturi de de kil, iar cei mai mici i-am trimis din nou la mama natură, catch and release. Aveţi şi filmul cu juvelnicul:


Am plecat pe la 11 de la locul de pescuit. Următorul obiectiv al lui Ilie era pădurea Seaca, de malul Dunării, cam la 12 km de Suhaia. Acolo trebuia să ne vedem cu Nelu Cârciu care îşi propusese să ajungă acolo. A ajuns după noi, au avut probleme, au oprit în Turnu Măgurele pentru PG (permis de graniţă). Am ajuns acolo şi am curăţat peştii în Dunăre, era nisip şi loc de plajă. Dar cel mai important, am reuşit să ne spălăm. Eram cumplit de murdari, plini de negreală sub unghii.
Dunărea la Seaca
A venit şi Cârciu cu un prieten şi cu doi poliţişti de frontieră care au recomandat călduros locul. Tipi erau simpatici şi amabili, complet diferit de autorităţile de pe vremuri! Că or să prindă peşte rămâne de văzut!
Eu la Seaca
Plecăm spre Turnu Măgurele şi oprind pe drum am făcut o poză cu Combinatul de Îngrăşăminte din oraş, cam sinistră imaginea.  
În zare combinatul de la Turnu Măgurele
Prin satele prin  care am trecut am observat noua arhitectură a caselor era un fel de gipsy style, vile cu balcoane mari, cu două trei niveluri, cu ferestre mari generoase. Să fie şi  influenţa locurilor pe unde muncesc cetăţenii din zonă, Spania, Italia, sau pur şi simplu sunt vile ţigăneşti? Mă uitam în Seaca şi nu prea am văzut ţigani, dar mai ştii?

Am trecut de Turnu Măgurele şi am ajuns la vărsarea Oltului în Dunăre. Aproape pe podul de peste Olt era plajă şi Ilie avea nelămuriri că nu vedea pescari.
Eu am fost cam dezamăgit de anvergura râului nu prea spectaculoasă.
Oltul la vărsarea în Dunăre
Am ajuns la Izlaz. Izlaz este cunoscut pentru Proclamaţia de la 1848. Chiar azi înainte de plecarea de la Suhaia am citit un articol în care este declaraţiei Caterinei Durandin, respectabilă expertă în istoria României, care spune că nici azi nu am reuşit să îndeplinim doleanţele exprimate acum 166 de ani!

Am luat-o în sus pe Olt, prin locuri cunoscute, prin zona celor mai mari zarzavagii din România, aduşi din Macedonia de Brâncoveanu!
Se vede deja prosperitatea, este plin de solarii, la Izbiceni erau exclusiv ardei gras şi ardei kapia.

Am luat pepeni, am revăzut zonele de pescăreală de pe Oltul inferior, degradate de pescuitul ilegal.


Şi aşa am ajuns acasă. Unde reproşurile Adrianei m-au potopit că am reuşit să vin aşa de murdar!
Dar am avut cel mai spectaculos pescuit de anul ăsta!

joi, 14 august 2014

De mi-a plăcut Laureen Bacall?


În primul rând Laureen Bacall (americanii pronunţă Bacol) mi-a plăcut că a fost soţia lui actorului meu preferat, Humpphrey Bogart. S-au cunoscut când ea avea doar 19 ani şi a jucat cu el în filmul To have and to have not.
Acum, când a plecat la Dumnezeu aflu că era româncă!
Se ştia ceva înainte de 1989, dar noi nu prea făceam caz de asta. Îmi amintesc că la TVR, înainte de 1989 l-am auzit pe un alt celebru actor american vorbind româneşte. Era bucureşteanul (nu gălăţean cu a spus Hurezeanu!) Edward G. Robinson!
Ce aflăm la moartea a acestei foarte frumoase şi talentate actriţe cu ochi alunecoşi, inimă zburdalnică, cum spunea Caragiale prin gura lui Pampon! 
Că este într-adevăr de origine din România, îşi amintea că mama şi bunica vorbeau româneşte. 
A fost verişoară primară cu Shimon Perez, marele om politic israelian.
Dar am mai aflat că este de origine din Galaţi, că de fapt o cheamă ....Bacalu! De la Bacalu la .....Bacall, asta da evoluţie americană!
Da! A fost verişoară şi cu faimosul om de televiziune din anii 60 Andrei Bacalu. El este cel care a transmis în direct aselenizarea din 1969! Era medic de meserie şi traducător de limbă engleză, şi din acest motiv a ajuns la TVR. Ulterior a emigrat în Israel. 

Şi aceste lucruri mi-au făcut-o pe Laureen Bacall mai simpatică şi mai dragă!


Dumnezeu să o odihnească!

O veste bună despre clădirile Bucureştiului clasic

Mergând prin Bucureşti în zona Gării de Nord am observat şi surpriză imobiliară.
Exact vis-a-vis de fostul Hotel Nord, astăzi Ibis Nord era o clădire de început de secol XX. Clădirea se află pe Calea Griviţei colţ  cu Polizu. 
După 1990 se afla într-o stare jalnică, ca de altfel toate clădirile din zonă Buzeşti Matache. 
În acea clădire se afla o pizzerie unde pe Adriana a prins-o cutremurul din 1977!
De această clădire se agăţaseră două clădiri noi de hoteluri, ea continua să se află în aceeaşi stare jalnică, ba apăruseră avertizări că este pericol de prăbuşire.
Ei bine am observat cu mare bucurie că acea clădire este complet refăcută şi probabil va adăposti un hotel.
Deci clădirile vechi dacă sunt îngrijite pot reapărea în splendoarea lor trecută!
Dacă ar exista antreprenori interesaţi probabil că anumite clădiri din această zona ar putea reapărea la fel!

Regret că nu am făcut o fotografie!


miercuri, 13 august 2014

Running Blind de Lee Child

Acesta este romanul numărul patru din seria Jack Reacher. Începutul este continuarea romanului precedent.

Reacher are casa din Garisson, lăsată moştenire de generalul Garber, locuieşte împreună cu Jodie Jacob, fiica lui în Manhattan.
Reacher ia masa într-un restaurant italian foarte plăcut cu muzică de operă şi mâncare bună şi observă că patronul este abordat de doi tipi solizi care îi cer ceva. Îşi dă seama că sunt din bande care cer taxă de protecţie. La întoarcerea celor doi pentru a-şi încasa taxa, sunt conduşi pe aleea din spatele restaurantului, bătuţi cât să intre în spital, le confiscă pistoalele şi le face inutilizabile şi le ia bani care îi aveau în buzunar, nu înainte de a le pune câte o etichetă lipită pe frunte. Cei doi sirieni fac parte din banda lui Petrosian. Pe acest motiv o unitate FBI îl arestează pe drumul de întoarcere la casa din Garisson. 
Agenta FBI Julia Lammar şi a agentul Blake care erau un cuplu din restaurantul italian. De fapt îi cer ajutorul cu ameninţarea că va fi făcut responsabil de bătaia luată de cei doi gangsteri. 
De ce au nevoie de el?
Pentru că FBI este pe urmele unui asasin în serie care omoară femei care au fost în armată, dar au fost şicanate sau violate  şi părăsiseră armata. Profilul făcut de psihologul FBI Lamarr ar fi că este tot un militar şi că Reacher corespunde. Întâmplarea face că primele două victime să fie în legătură cu Reacher, care arestase pe militarii făptuitori ai faptelor penale.
Reacher acceptă să lucreze cu FBI fiind şantajat că Jodie va fi agresată de Petrosian. Reacher începe cercetările fiind acompaniat de frumoasa agentă FBI, blonda de 1,83 m, Lisa Harper.
Reacher şi Harper pleacă la unitatea colonelul Trent să facă cercetări de arhive a Forţelor Speciale, din care ar face parte asasinul. Aici, Trent fiind foarte îndatorat lui Reacher, îl lasă să plece cu un elicopter înapoi la New York, fără ştiinţa lui Harper, unde îi ameninţă pe chinezii inamici ai lui Petrosian, ca şi cum  ar fi unul din  killerii lui. Se declanşează un război între bande şi Petrosian este ucis.
Reacher cercetează arhivele şi stabileşte o listă de 11 femei singure cu probleme la ieşirea din armată.
Printre ele se află şi sora vitregă a lui Lamarr, Alison. Ei locuiesc la celălalt capăt al SUA în Spokane, statul Washington. Tatăl lui Alison este bolnav terminal de cancer, este pe moarte, dar Julia care a fost înfiată de soţul mamei ei.
Lamar se teme de  călătoria cu avionul şi nu poate veni să-şi viziteze sora şi tatăl vitreg. Ea se pare că va moşteni jumătate din avere. 
Reacher şi Harper fac o vizită lui Alison, care trăieşte într-o zonă izolată, într-un ranch. Reacher verifică soliditatea casei şi observă că este foarte greu de pătruns în ea.

Între timp se petrece şi a patra crimă. Victima este chiar Alison Lamarr!
Crimele sunt perfecte şi inexplicabile. Victimele sunt găsite moarte în cada de baie scufundate în vopsea verde oliv. Nu se găseşte nicio urmă, victimele nu poartă urme de violenţe.
Reacher imaginează o pistă militară, toate victimele au fost în zona de intendenţă, şi s-ar putea să fie martore la furturile din rezerva armatei. Îi vizitează pe sirienii pe care-i bătuse şi care aveau arme din dotarea armatei americane. Ajung la un anume Bob care le vânduse pistoalele şi care este deja arestat, şi de la el află prin metode tip Reacher că Bob era în legătură cu un colonel de la Forţele Speciale. Căpitanul MP care-l deţine pe Bob depistează persoana,  dar este o fundătură, acesta după Desert Storm rămăsese fără picioare!

Se renunţă la pistă, dar Reacher este îngrijorat cu potenţiala următoarea victimă Scimeca locuitoare tot în zonă izolată în Oregon, pe lângă Portland. Scimeca fusese violată şi Reacher îi arestase pe violatori. Cu toate că FBI nu mai vrea să sprijine cercetările lui Reacher el pleacă cu ajutorul colonelului Trent din nou la Portland. Casa lui Scimeca este păzită de un poliţist, dar acesta nu este conştient cât de în primejdie este Scimeca. Reacher sparge uşa, ajunge în baie unde Scimeca este scufundată în vopsea în baie în prezenţa asasinului. Stupoare totală! Cine este asasinul?
Doar citind romanul veţi afla!
Reacher rezolvă enigma se reîntoarce la New York a să afle că Jodie a fost promovată partener şi va lucra pentru firmă la Londra. Povestea de dragoste cu Jodie, s-a terminat! Aşa că Reacher poate redevin vagabondul de profesie!

Running Blind este un roman tip Agatha Christie. Afli doar în final cine este asasinul.


Şi acum iau o pauză în ciclul Jack Reacher, mai am trei romane, dintre care unul a fost deja ecranizat!




duminică, 10 august 2014

Tripwire de Lee Child

Tripwire este al treilea roman al seriei Jack Reacher.
Titlul romanului semnifică semnalul de avertizare.

În acest roman Lee Child creează un personaj sinistru, simbol al răutăţii duse la extrem, Victor Hobie, Hobie the Hook – Cârlig.
Acesta a montat figurativ aceste avertizoare şi s-a ascuns timp de 35 de ani.
Victor Hobie este un veteran al războiului din Vietnam. Trimis acolo în 1968 el se ocup cu aprovizionări. La început făcea rost de droguri, de ţigări, femei şi orice aveau nevoie camarazii săi. Apoi şi-a dat seama că cel mai simplu este să devină cămătar şi strânge o sumă imensă de bani. Scapă dintr-o prăbuşire de elicopter, elicea îi secţionează mâna dreaptă şi incendiul îi distruge faţa. Se târăşte prin junglă trei săptămâni şi este recuperat de militarii americani. Dispare din spital omorând un infirmier. Ajunge la locul unde-şi îngropase banii într-un coşciug de 90 de kilograme de dolari! Este ajutat de o patrulă Viet Cong să ajungă în Cambodgia, după care trece în Thailanda. Acolo îşi confecţionează suportul pentru mâna tăiată care se termină cu un cârlig a ca piraţii din Caraibe. Ia un vapor şi ajunge înapoi în SUA. De aici se strecoară cu comoara lui la New York, unde reia activitatea de cămătărie. Împrumută sume mici la tot felul de nenorociţi, ca apoi să devină cămătarul unor oameni de afaceri aflaţi la strâmtoare devenind foarte bogat. Este lipsit de orice omenie şi îşi ameninţă creditorii cu ajutorul a doi killeri mafioţi. Omul lui de încredere este Tony care-i ştie toată povestea şi care este secretarul lui la biroul pe care la deschis în World Trade Center la etajul 88.
Era pe vremea când World Trade Center exista încă, înainte de atentatul de la 11 sept 2001.

Dar ce legătură are asta cu Reacher?
Reacher este la Key West în Florida unde sapă piscine cu lopata şi face pe bodyguardul la un club de streaptease.

La cafeneaua lui preferată este abordat de un detectiv privat, Costello, care vine din partea doamnei Jacob, căutându-l pe Jack Reacher. Acesta nu recunoaşte că el este cel căutat. Noaptea târziu la barul unde lucrează este abordat de doi indivizi cu feţe de asasini care-l caută tot pe Jack Reacher. El nu recunoaşte că este el nici de data asta, dar când pleacă din bar dă pe aleea alăturată de corpul lui Costello, asasinat probabil de cei doi. Jack are procese de conştiinţă şi pleacă spre New York să o caute pe femeia care-l angajase pe Costello.

Femeia care-l căutase se dovedeşte a fi Jodie Garber, fiica generalului Garber de poliţie militară (MP), măritată şi divorţată de un anume Jacob, acum Jodie fiind o femeie superbă şi o avocată de succes.
Garber mai apăruse ca personaj şi în romanul precedent Die Trying - Evadare imposibilă şi acolo se punea chezaş pentru inocenţa lui Reacher.
Reacher ajunge la locuinţa generalului exact când se făcea pomana generalului care tocmai murise de inimă la 65 de ani! Asasinii lui Hobie încearcă să o captureze pe Jodie după ceremonia de adio, dar sunt anihilaţi de Reacher. Reacher îşi amintea de mica Jodie la 15 ani o puştoaică superbă, care este acum o femeie superbă, în toată firea. Jodie îl iubea de atunci pe Reacher, ia Reacher o privea pe Jodie nu chiar ca pe o soră mai mică. Acum după 15ani, Jodie avea 30 de ani iar Reacher 39 şi normal se înfiripă o dragoste fulgerătoare.

Cei doi încep să cerceteze de ce Garber dorea să-l caute pe Reacher, asta fusese de fapt scopul investigaţiilor lui Costello.
De la doctoriţa cardiologă a lui Garber află că acesta devenise foarte apropiat cu alt pacient şi soţia lui familia Hobie.
Hobie senior este foarte bolnav şi are o mare durere în suflet, fiul lor Victor este dat dispărut, a făcut investigaţii şi ultimul care fusese pus în temă era generalul Garber. Bătrânii plătiseră pe un anume Rutter care se ocupa de recuperarea prizonierilor americani aflaţi în închisori din  Vietnam. Acesta fusese plătit de familia Hobie cu 19500 de dolari pentru investigaţii şi le adusese o fotografie a lui Victor într-un lagăr vietnamez. Pentru a-l recupera mai erau nevoie de 50000 de dolari pe care cuplul Hobie nu-i avea.
Reacher are o revelaţie, fotografia era o mistificare făcută la Grădina Botanică din New York, îi arată lui Jodie locul unde fusese făcută fotografia şi Jodie rămâne şi ea blocată. Ajung la Rutter şi Reacher îi confiscă SUV-ul Lincoln şi recuperează banii daţi de familia Hobie şi un supliment de cheltuieli privind continuarea investigaţiilor pentru lui Victor Hobie.

Reacher şi Jodie pleacă la St Louis unde este arhiva militară a SUA. Dosarul lui Victor Hobie este impecabil, era un om dedicat profesiei de militar. De aici pleacă la Wolters, la şcoala de piloţi de elicopter al US Air Force. Aici se întâlnesc cu generalul De Witt, coleg de promoţie cu Hobie. El recunoaşte că Hobie a fost un erou, ca a salvat multe vieţi, a făcut manevre care s-au folosite ulterior în războiul din junglă, însă era un tip închis şi foarte dur. De Witt a fost martor al prăbuşirii elicopterului, dar problema cu Hobie este secret militar. 
Jodie şi Reacher se îndreaptză spre Honolulu, Hawai, unde fuseseră aduse rămăşiţele victimele accidentului cu elicopterul lui Victor Hobie. Sunt 7 coşciuge, 7 schelete, dar se constată că sunt 15 mâini! Mâna lui Hobie!

Cei doi se reîntorc la New York unde Jodie este chemată să asiste la un transfer de acţiuni, chiar al firma lui Victor Hobie!
Hobie dorea să dea ultima lovitură să vândă firma lui Chester Stone, proprietarul unei firme care se ocupa cu instalaţii de proiecţie de film la cinematografe. Acesta este dator unor creditori, bănci, etc. şi directorul său financiar îl îndrumă spre Hobie. Obligat de împrumut Stone îi dă acces la acţiunile firmei sale şi Hobie la vinde pe piaţă, lucru care duce la prăbuşirea firmei. Hobie dorea această lovitură înainte de a dispare.
Apoi îi face prizonier pe el şi soţia lui şi pe prietena soţiei, Sheryl , agent imobiliar, pe care Hobie o loveşte foarte rău. Soţia lui Stone îl obligă pe Hobie să o elibereze pe Sheryl şi să o lase să meargă la spital. Doi poliţişti investighează accidentul lui Sheryl şi ajung la firma lui Hobie din WTC. Sunt şi ei omorâţi de Hobie, pentru că nu lăsaseră mesaje unde sunt.  
Jodie ajunge la firma lui Hobie ca să fie martor la tranzacţia acţiunilor lui Stone şi este făcută prizonieră şi ea. 
Reacher ajunge şi el acolo, îi ucide pe rând pe oamenii lui Hobie şi pe acesta în după ce încasase un cui în frunte de la o lovitură de puşcă şi un glonţ de la un  pistol. 

Se trezeşte după trei săptămâni în spital, cu Jodie, iubita lui având grijă de el, cu casa lui Garber lăsată moştenire de general lui Reacher, lucruri care să-l lege de ceva! 

Se lămureşte şi afacerea Victor Hobie, acesta murise în accident, individul numit Hobie era altcineva! Eu mă prinsesem de pe la jumătatea romanului!

Aşa că părinţii lui îi vor vedea numele pus pe zidul victimelor din Vietnam din Washington, şi sunt mângâiaţi de Reacher, că dacă ar fi supravieţuit accidentului, fiul lor ar fi ajuns general cu trei stele! 

Final!


Dar urmează în continuare încă 16 romane!

Mai am de citit vreo cinci şi am să le povestesc aici, este vară şi cu romane d'astea îmi pierd timpul!


sâmbătă, 9 august 2014

Tinereţea monştrilor cinematografiei americane Mean Streets

Am văzut aseară la TCM Crimele din mica Italie, cum a fost tradus Mean Streets a lui Martin Scorsese, film care a fost prezentat pe ecrane în 1973.
Este un film din tinereţea mea şi îmi provoacă multă nostalgie. În rolurile principale apar doi dintre actorii emblematici ai cinematografului american. Erau foarte tineri atunci. Robert de Niro - Johnny Boy avea nici 30 de ani, iar Harvey Keitel - Charlie trecuse un pic peste 30 de ani. Figurile lor de atunci sunt ale unor tineri congeneri cu mine, iar muzica filmului este cu Rolling Stones şi alte hituri de început de ani 70 care m-au fermecat atunci şi acum!
Filmul nu este impresionant. Este o felie de viaţă din cartierul Mica Italie din New York, cum îl vedea pe atunci tânărul Martin Scorsese. 
Cei doi  sunt derbedei care trăiesc în acea comunitate. 
Charlie este un tânăr mafiot în devenire, se ocupă de estorcarea micilor întreprinzători din zone, patroni de restaurante şi baruri, fiind în solda unchiului său, un mic don al  comunităţii de italieni. 
Johnny Boy este un hoinar, beţiv, afemeiat, plin de datorii la poker, care nu acceptă job-ul de docker în port. Face tot felul de trăsnăi din care îl salvează mereu Charlie. Finalul este trist. După ce Johnny îl ameninţă pe Michael, unul din cămătarii lui, cu un pistol  este împuşcat în plină stradă şi rănit de un killer mafiot angajat de Michael. Maşina în care se află Johnny, iubita lui, Tereza, verişoara lui Johnny şi Charlie se loveşte de o gură de incendiu şi sunt recuperaţi de poliţie. Totul pe fundalul unei sărbători religioase cu muzică de fanfară din Sicilia. 
Apar în film şi poliţiştii corupţi, iar imaginea cartierului  nu-i de loc atrăgătoare. Semăna cu un fel de Ferentari, cu rufe puse la uscat şi clădiri sordide. Pun pariu că această zonă a dispărut, acum toate aceste clădiri au intrat pe mâna unor dezvoltatori imobiliari, transformate în locuinţe de lux!

Este un film de recomandat colegilor mei de generaţie care vor să-şi retrăiască momentele fabuloase de acum 45 de ani!