duminică, 28 iunie 2015

The Hunter de Tom Wood

Am terminat de citit The Hunter de Tom Wood început pe drumul de întoarcere din Grecia săptămâna trecută. 
Este primul roman thriller din Seria Victor asasinul scrisă de acest autor.
Este un roman în tradiţia deschisă de Ian Fleming părintele lui James Bond.
Fizic şi acest personaj este un bărbat bine.
Doar că meseria lui este de killer, de asasin plătit!
Este un roman care te plimbă prin toată lumea, precum James Bond în filmele sale. Seamănă şi Jack Reacher, dar acesta s-a restrâns la SUA:
Victor a fost militar în forţele speciale britanice şi a devenit asasin plătit, meserie grea şi extrem de periculoasă. În afara faptului că este un maestru perfect al armelor, Victor este un poliglot desăvârşit, vobeşte, engleză, franceză, germană, rusă ca un nativ, dar mai ştie şi ungureşte de exemplu!

Romanul este al unor acţiuni secrete, dar care se lasă cu o maree de cadavre în urmă.
Victor primeşte prin e-mail sarcina să elimine pe un anume Andris Ozols şi să ia de la el un stick de computer. Asta se întâmplă în Paris. Chestie simplă şi executată rapid dimineaţa devreme în Paris.
Dar asta declanşează acţiunea romanului. Reîntoarcerea sa la hotel este intrarea într-o ambuscadă unde reuşeşte să termine nu mai puţin de 7 asasini trimişi să-l ucidă pe el. 
Contra sa se dezlănţie o adevărată vânătoare, ucigaşi încercând să-l termine. Victor vrea să afle de ce şi află finalmente că d’aia a scris autorul romanul. 
Ozols era un leton fost ofiţer de marină sovietic şi trădător. Pe stick se află o informaţie care este parolată. Pentru a descoperi informaţiile se asociază cu brokerul care-i mijlocise afacerea Ozols. Ea era Rebecca Sumner fost operativ CIA băgată de doi indivizi din conducerea de la Langley care erau într-o afacere dubioasă pe lângă cea organizată de CIA care dorea să cumpere informaţiile de la Ozols. Operaţiune "legitimă" era coordonată de Şeful Operaţiunilor Ilegale ale CIA cu agentul de teren Alvarez aflat în Paris.
Cei doi ticăloşi sunt Ferguson, fost şef la Secţiei anti KGB şi subalternul lui Sykes. Ei ordonaseră echipa de eliminare a lui Victor. Nereuşita îl determină pe Ferguson să ordone eliminarea tutoror celor implicaţi în afacere inclusiv cei din CIA care putea să ducă al ei. Printre ei se afla inclusiv Rebecca.
Rebecca încearcă de găsesacă parola cu ajutorul unui computer, iar Victor se duce pentru asta în Rusia, la Petersburg la Norimov, ex KGB, devenit mafiot. Acesta îi promite ajutorul, dar de fapt îl vinde colonelului Aniskovach de SVR (serviciile de spionaj extern). Victor reuşeşte să distrugă echipa de eliminare care era pe urmele lui şi-l răneşte pe Aniskovach. De fapt acest colonel dorea să-l prindă pe Victor care îl ucisese pe genneralul Banarov din SVR, simulând o sinucidere.
Culmea că Rebecca sparge parola şi află informaţiile despre poziţia unor rachete de croazieră ruseşti, capabile să lovească un portavion american. Acestea se află într-o fregată rusească scufundată în Oceanul Indian într-o zonă foarte adâncă nerecuperabilă. De fapt Ozols care coordonase operaţiunea de salvare ştia că nava era scufundată pe platoul marin la mică adâncime în largul coastei Tanzaniei. El dorea să vândă informaţia americanilor pe 100 milioane de dolari!
Apartamentul din Paris unde sa aflau Rebecca şi Victor Tesseract este atacat de forţele speciale ale Poliţiei franceze dar Victor şi tânăra scapă cu alte cadavre franceze în urmă.
Încep să caute urma banilor şi ajung la Londra. Pe urmele lor se află Reed, un asasin, tot fost agent britanic, tocmit de Ferguson. Acesta îl executase pe un alt mijlocitor olandez care trăia la Milano.
La Londra în parcarea subterană de la Canary Wharf Victor îi anihilează pe bodigarzii lui Seif un afacerist englez şi îi confiscă laptopul. Dar Seif este ulterior omorât de Reed. 
Rebecca şi Victor ajung la Nicosia în Cipru pe urmele unei firme fantomă a CIA care furnizase banii. Victor reşeşte să intre în birouri, desface un seif! şi ia nişte hârtii. La hotel Rebecca este surprinsă de Reed şi ucisă. Victor se reîntoarce la hotel dar miroase sabotajul, o găseşte pe Rebecca moartă şi o bombă declanşată de aprinderea luminii. O rearanjează seă se decalnşeze la telefonul din cameră. Dă telefonul şi camera sare în aer. Reed este mulţumit că l-a eliminat pe Victor, fiind singurul dintr-o cafenea care nu se agită după explozie şi depistat astfel de Victor. Aşa că din hăituit s etransormă în hăituitor. 
Toţi se îndreaptă spre Tanga, Tanzania. Acolo ajunge primul Sykes, cu echipă de doi foşti SEALS. Aceştia reuşesc să recupereze două rachete aflate în bună stare care urmau să fie vândute de Ferguson la inamicii SUA! Reeed are ordin să-l termine pe Sykesdupă recuperarea rachetelor. Dar în acelaşi hotel apar şi ruşii lui  Aniskovach şi agentul Alvarez care-i luase urma lui Sykes şi Reed şi evident Victor! Şi iese o cafteală generală. Sykes scapă, dar oamenii lui sunt morţi, Alvarez distruge camionul cu rachete ruseşti eliminând pericolul unui portaviona american scufundat. Ruşii puşi de Aniskovach sunt omorâţi de Victor şi de Reed. Finalul este o luptă corp la corp între Reed şi Victor care reuşeşte să-l omoare, dar este grav rănit. 
La spitalul din Dar es Salam Victor este abordat de Procter de la CIA care-l obligă să devină un killer pentru operaţiuni CIA. În schimb îl dă pe trădătorul Ferguson. Aşa Procter câştigă dublu, îl obligă pe Victor să-i devină angajat şi îl termină pe Ferguson, dar nu ca trădător ci ca mare patriot, mort în lupta împotriva duşmanilor SUA. 
Aniskovach apare în faţa şefului SVR care ar vrea să-l termine, dar după acţiunea din Tanzania este erou pentru ruşi, pentru că pericolul ca rachetele ruseşti să ajungă în mâinile americanilor. 

Şi aşa se deschide posibilitate pentru următorul roman citit în Skiatos, The Enemy

joi, 25 iunie 2015

Final de stagiune 2015 la Filarmonica Piteşti

În astă seară, 25 iunie 2015 a luat sfârşit stagiunea 2014 - 2015 a Filarmonicii Piteşti.
Ilinca Dumitrescu
Şi finalul a fost apoteotic pentru că muzica de astă seară a fost a lui Beethoven, adică şi creme de la creme!

În deschiderea concertului de astă seară s-a cântat Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3, op.37 de Beethoven.
Solista concertului a fost doamna Ilinca Dumitrescu, o personalitate a acestui instrument.

Orchestra condusă de dirijorul invitat Petre Sbârcea a acompaniat pe pianistă rezultând o subtilă fuziune între pian şi orchestră.
Sala a aplaudat frenetic pe pianistă. Şi generoasă ne-a oferit nu un bis, ci 3 piese!
Doamna Dumitrescu a interpretat Fantasie Impromptu, Mazurcă  de Chopin şi Tocatta de Paul Constantinescu. Aplauzele au continuat la fel de frenetic.
 
Jean Dumitraşcu, Ilinca Dumitrescu şi cu mine
În partea a doua a concertului a fost interpretată Simfonia a 5-a, op. 67 Simfonia Destinului de Beethoven. Este una din culmile muzicii, probabil dacă Beethoven nu ar mai fi scris şi Simfonia a 9-a, această simfonie ar fi fost cea capodopera lui Beethoven.
Cu maestrul Petre Sbârcea
Interpretarea orchestrei piteştene sub bagheta fermă a lui Petre Sbârcea a fost de excepţia, niciodată parcă suflătorii nu au fost în asemenea formă ca astă seară, aici este şi Beethoven generos. Dar toată orchestra a fost în mare formă şi nu avem decât a ne bucura.
A fost un final magic de stagiune şi care a încântat publicul meloman piteştean.

Ne dorim şi la toamnă muzică la fel.
Petre Sbârcea şi orchestra

miercuri, 24 iunie 2015

Cum s-a românizat România

 Vreau să vă mărturisesc că am citit cu foarte mare plăcere această carte, scurtă, cam până în 140 de pagini.
Este un antidot la toate prostiile naţionaliste pe care le-am înghiţit din copilărie până azi. Un antidot la mândria de a fi român.
Cred că este poate cea mai bună carte a lui Boia.
O ia de la Unirea Principatelor din 1859.
Deşi România mică, Vechiul Regat  părea la prima vedere o ţară omogenă cu puţine minorităţi.
De fapt erau destui minoritari în ţară ei nu erau cetăţeni români. Mai ales evrei. Am aflat că în vechea Românie imigrau cei mai mulţi străini procentual faţă de orice altă ţară a Europei?
De ce? Există explicaţii, pentru că atât boierimea cât şi cei de jos nu practicau anumite profesii extrem de necesare pe măsură ce România se moderniza. Şi aşa ne-am trezit cu o burghezie, cu o clasă întreprinzătoare de import. 
De fapt mulţi din românii de acum mai bine de 150 de ani nu erau români get beget, erau sate de bulgari în jurul Bucureştiului, dar s-au dizolvat în românism prin religia ortodoxă în primul rând. Mari familii boiereşti precum Cantacuzinii, Roseteştii erau greci la origine, Ghika erau albanezi şi aş mai departe. 
Satul în general era omogen etnic, mai ales cel dinspre munte. 
Haret când a dat legislaţia privind învăţământul avea ca obiectiv românizarea prin educaţie.
După formarea României Mari ne-am trezit deodată cu o grămadă de minoritari şi eram doar 70% români. În Ardeal în zona citadină predominau ungurii, germanii şi evreii, mult mai româneşti erau zonele rurale. S-a pornit o politică de centralizare şi românizare. Că a fost bine , că a fost rău, realitatea de azi arată că ungurii au pierdut clar partida în Ardeal, prin emigraţie cât şi natalitatea scăzută. În 2032 nu vor mai fi mai mult de 5% din populaţie. Parte din evrei au pierit prin Transnistria şi la Auschwitz în zona ocupată după diktatul de la Viena. Ce a rămas au emigrat masiv în noul lor stat în Israel. Nemţii au fost retraşi din Basarabia şi din Dobrogea în vremea războiului, cei din Ardeal au fost expediaţi în Donbass de sovietici, care au rămas au luat  drumul spre Germania federală şi masiv în 1990.
Am ajuns o ţară mult mai omogenă etnic. Este dată şi comparaţia cu Polonia care după război este poloneză, fără ukrainienii şi bieloruşii din est şi germanii evacuaţi din fostele zone germane sau Cehia fără nemţii strămutaţi din Sudeţi. Acolo s-a făcut cu forţa, la noi s-a făcut prin propria voinţă, a turcilor din Dobrogea, a evreilor care au supravieţuit Holocaustului, sau a nemţilor atraşi să revină în locurile părăsite acum 800 de ani saşii şi 300 de ani şvabii.
După jenantul internaţionalism de la începutul anilor 50 ni s-a servit comunismul naţionalist cu Statul geto-dac centralizat şi alte gugumănii de acest fel. Dar aspiraţiile cosmopolite  ale elitelor româneşti au fost reprimate şi am fost trataţi cu izolaţionism şi xenofobie.
Probleme postdecembriste arată dezvoltări interesante.
În Republica Moldova predomină moldovenismul, chiar dacă pentru noi în România este mai simplă reunificarea.
Boia remarcă statul superior pe care îl au germanii şi ca dovadă a re-europenizării românilor este faptul că l-am ales pe Klaus Iohannis, care vorbeşte mult mai puţin dar este punctual şi arată alonjă europeană. 
Iată că aspiraţiile cosmopolite româneşti revin. Trăim într-un sat global şi nu mai suntem izolaţi.

Recomand cu căldură această cărticică!
PS 
Pentru prietenul meu Mircea
Fotografia de pe copertă este:
Staţie de birje din  Timişoara.
Păcat că nu am găsit o imagine clară.
se văd firme cu Szeipert, Klein Hillel şi Oras es Enszeresz
Berliner Ilustrazions Gesselschaft


marți, 23 iunie 2015

Hope to Die de Laurence Block

Evident că din setul meu de cărţi citite pe smartfone nu lipsea şi un Laurence Block.
Este carte nr. 15 din seria Mathew Scudder. Reamintesc că i-a fost ecranizat romanul A Walk trough the Tombstones cu Liam Neeson în rolul detectivului Mathew Scudder.
Scudder şi soţia sa Elaine se învârt în cercul prietenilor lui Metropolitan Opera din New York.
După o petrecere organizată în scopuri caritabile soţii Byrne şi Susan Hollander sunt ucişi în propria lor casă de doi bandiţi porniţi să-i jefuiască. Byrne este un prosper avocat proprietar al unei clădiri din piatră roşie - brownstone în valoare de câteva milioane de dolari. După câteva zile sunt găsiţi bandiţii morţi cu sacii de bunuri furate, unul mort împuşcat de celălalt care apoi se sinucide. Caz rezolvat şi închis.

Lia nepoata familiei Hollander îl abordează pe Scudder prin intermediul lui TJ tânărul afro-american priten al lui Scudder care frecventeazpă cursuri la Columbia University. Ea îşi suspectează verişoara Kristin că ar fi implicată.

Scudder o vizitează pe Kristin şi discută cu ea şi aceasta îl angajează să lămurească cazul.
Pistolul cu care au fost ucişi cuplul Hollander, bandiţii, inclusiv sinucigaşul aparţinuse unui psihanalist prosper, dr. Nadler din zona West  Parc Avenue unde locuiau şi Hollander.

Scudder bănuieşte că unul din cei doi nici nu  a participat la jaf şi crimă. De fapt s-a înscenat sinuciderea. Criminalul a luat hainele acestuia şi a fost la jaf cu celălalt şi apoi l-a împuşcat când s-au întors în casa celui sinucis.

Scudder află de la Lia că numele celui care a abordat-o odată pe Lia se numeşte Adam Brill, care-l conduce la opinia că acesta a luat numele unui psihanalist austriac emigrat în SUA şi care l-a tradus pe Freud. Asta îl face să creadă că de fapt criminalul este dr. Nadler.
De fapt acesta nu este criminalul, ci un anume Adam Breit care locuieşte în apartamentul unui paleontolog plecat într-un an sabbatic la Paris în acelaşi bloc cu dr. Nadler.
Ucigaşul reuşeşte să o ucidă pe Lia, şi pe Peter fostul prieten al lui Kristin, un tip foarte gras care se trata la acest aşa zis doctor psihanalist.
Individul îşi înscenează moartea dând foc casei unde locuia Peter şi prietenii săi şi dispare!  
Rămâne ca să fie depistat de Scudder probabil într-un alt roman.

Bănuiesc că în Flowers are Dying?

Şi cu asta se încheie seria de cărţi citite în Skiatos!

Un an în Provence de Peter Mayle

Această carte a luat-o Adriana să o citească la plajă în Skiatos.
Este din seria autorului britanic Peter Mayle privind viaţa în Provence.
Este o descriere a vieţii de zi cu zi pe parcursul unui an în zona Provence,
În ianuarie şi februarie contrar opiniei comune vremea aici este foarte rece cu vânturi şi zăpadă aduse de mistral.
Pe la sfârşitul lui februarie se dezgheaţă natura şi se încep lucrprile în vie, emblematică pentru zoană. Autorul este sfătuit de arendaşul spu să planteze o vie pe care aceasta o îngrijeşte să producă vin. 
Sunt apoi obişnuitele incursiuni la restaurante locale care pregătesc mâncăruri care sunt minunea simţurilor.
Are discuţii cu localnicii care l-au adoptat deja despre străini, parizieni, englezi germani care năvălesc în zonă începând de la Paşte încolo.
Se trece prin vara uscată cu puhoaie de ploi de vară repezi care pot curăţa totul, toamna blândă şi plăcută cu miros de frunze galbene şi vin nou şi apoi pregătirile de Crăciun.

Este o lectură de citit la plajă!

The Enemy de Tom Wood

Cartea asta am găsit-o în biblioteca hotelului Golden Beach, unde turiştii englezi lasă cărţi pe care le-au citit. 

Pe coperta cărţii scrie că nu mai e nevoie să citeşti cărţi cu Jack Reacher (Lee Child) sau cu James Bond (Ian Fleming). Victor este acum la modă!

Victor este un asasin la comandă. A fost în forţele speciale britanice, dar l-au agăţat cei de la CIA acum.
The Enemy este a doua carte din serie.

Victor este obligat de Procter un şef al operaţiunilor clandestine de la Langley să îi facă nişte servicii patru acţiuni de eliminare a unor inamici ai SUA.

Interesant că prima acţiune porneşte în Bucureşti. Aici un asasin plătit se pregăteşte să-l ucidă pe un ukrainian, Kasakov, stabilit în Rusia şi mare traficant de arme. De fapt Victor aflat în hotelul Dorobanţi Howard Johnson zădărniceşte acţiunea împuşcându-l pe asasin. Asasinul s-ar fi aflat la 550 m de hotel pe Dorobanţi probabil în clădirea lui Pragher, Zodiacul, presupun. 
Următoarea acţiune se petrece în Berlin unde trebuie să elimine pe Farkas, un mafiot maghiar care se implica la rândul său în traficul de arme. Pentru acest lucru trebuie să contacteze în Hamburg un anume Georg care să-i procure explozibilul cu care Victor să-l facă să sară în aer. La locul unde trebuia să dea de Georg care de fapt este o femeie apare un fost partener de crime al ei care o ucide pe Georg ca să preia el afacerea. În fine Victor îi anihilează şi recuperează cheia furgonetei cu explozibil. 

La Berlin Victor intră în apartamentul închiriat de Farcas şi plasează bomba în rezervorului veceului. Farcas sare în aer fără alte victime. 

Urmează o sarcină foarte dificilă în Minsk unde trebuie să-l elimine pe un libanez Gabir Yamout partenerul lui Barra Arif traficant de arme de foc prin Africa şi Orientul Mijlociu. 
locul întâlnirii era în apartamentul de lux al hotelului cel mai elegant din Minsk. Aici însă era sub supravegherea unei altei echipe a cărei provenienţe nu este dezvăluită. 
Victor intră în apartament ucide gărzile de corp ale mafiotului bielorus Petrenko şi pe ai lui Yamout, dar intervin străinii din echipa de supraveghere care sunt eliminaţi de Victor, care însă nu reuşeşte să-l elimine pe libanez. Începe o urmărire organizată de mafiotul Petrenko şi de poliţia bielorusă care îi este afiliată prij corupţie. Sunt urmăriri în gara din Minsk, dar Victor Teaserract, cum îl numeşte Procter elimină mafioţi, asasini plătiţi de adjunctul lui Kasakov parte a a afacerii.
Urmează un război între Barara Arif şi Kasakov care vor să se elimine reciproc pentru a prelua traficul de arme.
Ultima sarcină a lui Victor este să-l elimine pe Kasakov în vila sa din Soci. În prealabil Barara Arif este eliminat de un comando american plătit de asociatul lui Procter, Clarke de la Pentagon. 
De asemenea Clarke trimite acelaşi comando care-l eliminase pe Arif să-l ucidă pe Victor după eliminarea lui Kasakov la Soci.
Victor îşi dă seama în ultimul moment că cineva i-a luat urma şi distruge echipa trimisă de Clarke. Asta zădărniceşte acţiunea de eliminare a lui Kasakov. 

Victor îi ia urma lui Procter şi-l ameninţă că o să-l omoare dacă nu-i spune cine a trimis echipa morţii. Mărturiseşte că Clarke de la Pentagon este făptaşul şi că el dorea să o pună pe o fostă kaghebistă, Iulia Ieltsina, adjuncta de securitate a lui Kasakov să preia afacerile acestuia ca să controleze SUA traficul de arme la inamici. 
O echipă a lui Kasakov îl omoară pe Clarke care se află la pescuit pe Potomac. 
Victor este eliberat de obligaţiile sale de contract şi acest lucru este agreat de Procter. 
Dar necazurile nu se termină, echipa de supraveghere era a Mossadului israelian şi aceştia vor capul lui Victor. 

Poveste se termină în Sofia  unde echipa Kidon de eliminări de ersoane intră în acţiune când Victor îşi invitase o iubită la un mic sejur în Bulgaria. După urmăriri şi lupte corp la corp cu israelienii Victor scapă ca să avem un nou roman de acţiune!
Cartea se citeşte cu sufletul la gură. Eu am terminat 550 de pagini într-o zi!

The Road de Cormac McCarthy

Acest roman este primul roman al acestui autor foarte bine apreciat acum în SUA. Două cărţi ale lui, aceasta şi No country for Old Men au fost ecranizate şi au primit aprecieri.
The Road a primit premiul Pulitzer.
Este romanul unei călătorii într-o lume apocaliptică post război  care a făcut praf lumea. Printre puţinii supravieţuitori sunt tatăl şi fiul. Scopul călătoriei este să ajungă la mare. Este o iarnă nucleară, vremea este urâtă, este frig şi ninge. Drumul este un marş al supravieţuirii. Trag de un cărucior de supermarket în care se află toată averea lor. Dorm în păduri departe de drumul în care mai apar indivizi periculoşi, supravieţuitori ai războiului şi care au devenit pe deasupra canibali. Se întâlnesc cu un individ pe care tatăl este obligat să-l împuşte. Când rezervele de mâncare li se termină au noroc, tatăl reuşeşte să descopere un adăpost cu hrană sau o fermă unde se mai găseau resturi de mâncare. Reuşesc să ajungă la malul mării, dar clima nu se schimbă, vremea este mohorâtă şi este la fel de frig şi urât. Tatăl se îmbolnăveşte grav de plămâni şi moare, iar fiul este salvat până la urmă de un grup de supravieţuitori care se  comportă normal.
Romanul este emoţionant prin sacrificiul părintesc. 
Este o meditaţie asupra condiţiei umane şi a consecinţelor unui conflict mondial care poate conduce la extincţia fiinţelor umane.

Îmi propun să mai citesc romane ale acestui scriitor interesant.

Supunere de Michel Houellebecq

Ultimul roman al lui Houellebecq a produs un adevărat şoc pentru că a apărut în librării imediat după atentatul de la Charlie Hebdo.
Pentru mine Houellebecq este un preferat l-am plăcut de la primul roman şi Adrian este atrasă foarte tare de acest romancier. Pentru că i-am citit tot ce s-a tradus în româneşte pot spune că acest roman este cel mai reuşit al autorului.
Este o distopie, un thriller politic.
Romanul se petrece în anul 2020 în vremea turului II al alegerilor prezidenţiale din Franţa. În turul doi al alegerilor a rămas Marine, şefa Frontului Naţional contra lui Ben Abbes, liderul Frăţiei Musulmane. Acesta din urmă este un islamist moderat care a reuşit să atragă electoratul prin mesajul său, obscurizând dreapta clasică a UMP şi pe socialiştii stângii. În timpul campaniei în Franţa au loc atentate armate, dezordini sever cenzurate de media. Nu există explicaţii despre aceste evenimente pentru că niciun mijloc de informare nu le reflectă.
Eroul romanului este Francois, profesor de literatură franceză la Universitatea Sorbona Paris 3. Francois este expert in Huysmans, autor francez de la sfârşitul secolului XIX. Ceea ce m-a impresionat este că într-un best sellers autorul se plimbă cu dezinvoltură prin literatura franceză citându-l pe Huymans, dar  şi pe germanul Nietsche, cutra bătrână care l-a văzut mort pe Dumnezeu.

Parcă şi din acest motiv romanul este şi mai interesant. Este amestec de subtilitate literară, de realităţi politice şi nelipsitele scene erotice care sunt pornografice, dar nu deranjează, pentru că autorul le prezintă ca normalitatea vieţii. Francois are o amantă studentă doctorandă Miriam care este evreică. Datorită dinamicii realităţilor politice familia ei se decide să se mute în Israel.
Disperate, stânga şi dreapta se aliază cu Ben Abbes şi acesta devine preşedintele Franţei. Şi Franţa începe să se islamizeze, începând cu îmbrăcămintea femeilor. Francois este dat afară de la Universitate şi este pensionat cu o pensie bună, mai mare decât salariul. Franţa o duce bine sub Islam, dispare şomajul că femeile nu ami lucrează, stau acasă săp facă copii şi să-i servească pe bărbaţi.
Francois se retrage la Mânăstirea benedictină Liguge, lângă Poitiers unde s-a retrăsese şi Huysmans., fiind recunoscu de unul dintre călugări. Acolo îşi pregătise teza despre Huysmans. Şi-ar dori să se călugărească dar renunţă brusc. La Paris este invitat să conducă editarea critică a operei lui Huymans. Cu această ocazie reîntâlneşte la o petrecere pe Rediger, belgian convertit la Islam să reia catedra la Universitate. Şi Francois se supune şi devine convertit islamic şi profesor din nou. Europa se islamizează încet primii fiind belgienii unde atât cei flamanzi cât şi valonii se reunesc peste antinomiile catolicilor. Ben Abbes are un proiect de intrare în Uniunea Europeană a ţărilor islamice mediteraneene, Maroc, Libia, Tunisia şi Egiptul care ar da un impuls frecventării şi revenirii francezei la statutul privilegiat interbelic. Câtă ironie la Houellebecq! Apocalipsa islamică!
Rediger într-o retorică debordantă îi explică lui Francois contribuţia pozitivă a Islamului în Europa menţionând şi Imperiului Otoman, altă ironie! Ungurii descriu cei 200 de ani când Ungaria centrală devine paşalâc după dezastrul de la Mohacs ca cea mai neagră pagină a istoriei maghiare. Cât despre noi filmul Aferim al lui Radu Jude reflectă înapoierea culturală şi economică cât şi turcirea românilor. 
Cartea este apărută în editura Humanitas care l-a extras pe Houellebecq de al Polirom. Este bine editată în pagină cu hârtie de calitate, mai groasă care face ca romanul de 300 de pagini să pară mai voluminos, crescând evident şi preţul! Am remarcat eroarea de corectură a rectorului Rediger, care apare şi sub forma Redinger.

Cartea lui Houellebecq este o carte incitantă care merită să fie citită!

luni, 22 iunie 2015

Cronica de Cotroceni de Adriana Săftoiu

Recunosc că această carte am obţinut-o pe net sub forma PDF. Oricum voiam să o cumpăr, cum am luat azi cartea lui Boia, Cum s-a românizat România.
De ce eram interesat de carte? Oricum îl ştiam de Băsescu demult. Îl detestam pentru modul cum a dărâmat şi şantajat guvernul Ciorbea. Dar în 2004 în toamnă când a devenit candidatul DA eram atât de entuziasmat pentru că avea şanse împotriva gigantului PSD şi a lui Năstase, comparabil cu scrâşnitorul Stolojan. Aşa că am militat pentru el cu hotărâre, cum am fost toţi liberalii din Piteşti şi cred că şi de aiurea!

Adriana Săftoiu avea o istorie cu acest politician de mare succes. Ea a fost purtătoarea lui de cuvânt când era la Ministerul Transporturilor. A continuat să fie lângă el şi la Primăria Capitalei şi apoi când a devenit preşedinte.

Am citit şi părerile cam arogante ale doamnei Alina Mungiu Pippidi care vrea să arate că şi domnia sa a avut merite privind ascensiunea lui Băsescu şi cam încearcă să scoată basma curată pe unii din intelectualii lui Băsescu. Opinia mea despre Teodor Baconschi este că este un teolog deosebit, dar în politică se  comportă ca un porc nesimţit şi ca o slugă jenantă.

Pentru că cel mai rău ies din carte chiar intelectualii lui Băsescu! A reuşit să le gâdile vanităţile ca nimeni altul, iar ei să se îmbete cu apă rece, chiar dacă unii nu s-au ales cu mai nimic.
Văd că acum şi H.R. Patapievici respinge vehement eticheta de parcă i s-ar spus jidan (cuvintele sale!), uitând editorialele scârboase şi partizane din Evenimentul Zilei.

Doamna Săftoiu spune că aceşti intelectuali au căzut într-o admiraţie vecină cu hipnoza pentru personalitatea lui Băsescu, acesta nefăcând mari eforturi să-i cucerească. Le-a oferit unora sinecuri pe care nu le mai recunosc acum.
Unul este pestilenţialul Mircea Mihăieş.  Acesta l-a acuzat de sinecurisme pe Radu Călin Cristea, uitând că a  huzurit 8 ani ca vicepreşedinte ICR, plimbându-se pe la Ne York când îi voiau muşchii!

Doamna Săftoiu îl prezintă aşa cum este, un fel de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Adică un om cu lumini şi umbre. Probabil că Traian Băsescu a fost, pentru că nu mai este, cel mai adaptat animal politic român, cu instincte pe care alţii nu le posedă. Cucerea prin limbajul frust de om trăit prin porturi, avea o replică instantanee. A câştigat toate confruntările politice, inclusiv referendumul din 2012, unde a cam rămas prostit de unanimitatea respingerii, chiar dacă n-a fost depăşit jumătatea din electoratul românesc!

Marile lui succese au fost cele externe, axa Bucureşti Londra Washington care i-a asigurat sprijinul acestor importanţi factori externi. A fost obsedat de unificarea cu Basarabia a făcut paşi, dar deocamdată mingea este la Chişinău.

Partea întunecată este legată de accederea la fotoliul prezidenţial. Dintr-odată s-a transformat, nu a mai recunoscut pe nimeni, nimeni nu-i mai era apropiat şi au zburat ce-i care foloseau familiarisme ca de exemplu: Traiane. Este clar că boala lui Băsescu este megalomania. Asta l-a determinat să-şi asume tăierea salariilor şi a pensiilor în mai 2010. Asta a fost suportată de români, dar jignirea în direct a lui Arafat a detonat reacţia populară vehemente. Nu i-a ajuns că i-a umilit cu tăiatul salariilor, dar a avut grijă să-şi mai bată şi joc de ei şi mămăliga a explodat.
Pe baza asta şi-a făcut calcule imbecile Ponta cu referendumul din 2012, organizat în plină vacanţă de vară cu oameni interesaţi de concediu nu de politică.
Cartea povesteşte cum l-au părăsit toţi consilierii emeriţi, Pleşu, Renate Weber şi apoi chiar autoarea. Tentaţia lui Băsescu de  a deveni un fel de purtător de cuvânt la tocşouri i-a diminuat influenţa. 
Un alt personaj care i-a influenţat în rău cariera a fost evident Elena Udrea. Din păcate tabloidele şi tocşourile de părerişti au exagerat această secţiune. Oricum Udrea a fost o piază rea a lui Băsescu. Ultimul său succes notabil a fost scorul incredibil din 2008 al PDL 33%.
Arte dreptate doamna Săftoiu, suntem conduşi de bolnavi, la Băsescu a fost sindromul puterii absolute , a unui fel de Dumnezeu. Noroc că România nu este Rusia lui Putin!

Oricum lectura acestei cărţi este utilă pentru cei interesaţi de politică şi politicieni, Traian Băsescu ilustrează la modul absolut acest gen!
Apocalipsa lui Băsescu.....

Cărţile de vacanţă de la Koukounaries

În vacanţa grecească am citit la greu pe plajă.
Am avut trei cărţi pe smartfon şi două cărţi normale.
Am citi primele trei cărţi cam apocaliptice, apoi o carte de vacanţă pe care luase Adriana, am găsit o carte în biblioteca hotelului, cu un autor de care nu auzisem, Tom Wood. Se numeşte The Enemy şi am citit-o aproape cu sufletul la gură, un thriller de bună calitate, care-şi face reclamă pe copertă că să-l uităm pe Jack Reacher şi James Bond şi să-l cunoaştem pe killerul profesionist Victor. 
După acest thriller am revenit la smartfon şi am citit o carte poliţistă clasică.
Probabil că amicul Sorin D. mă va critica că-mi pierd vremea cu gunoaie!
Dar trebuie să-i spun că pe smartfon am şi The Isles, istoria insulelor britanice şi m-am oprit la Magna Charta care a făcut zilele astea pe 15 iunie 800 de ani.
Mai am mult de citit şi recunosc că am dat prioritate la lecturi de vacanţă.


Vacanţă în Skiatos la Kouokounaries

În ultima săptămână am fost în vacanţă în Grecia. Anul acesta am ajuns la Skiatos. Locul îmi fusese recomandat de prietenul meu Iulian care a fost aici acum câţiva ani. Era lăudată plaja superbă de la Kouokounaries, considerată prin cele mai frumoase din Grecia.

Drumul
Am contractat excursia devreme, căutând un aranjament ieftin chiar în Koukounaries. Am luat un sejur la hotelul Golden Beach cu mic dejun inclus. Citind după aceea comentariile româneşti despre hotel am intrat într-o mare dilemă, hotelul ar fi fost de coşmar, micul dejun dezastruos. Aceste comentarii intrau în coliziune cu review-urile străinilor, în special englezi care erau pozitive. În fine, om trăia şi om vedea!
Am plecat din Piteşti pe 12 iunie pe la prânz. La maxi taxi am fost întâmpinaţi cu refuz, se opreau la intrarea în Bucureşti la Păcii şi ar fi trebuit să mă trambalez cu bagajul mare prin  metrou. M-m dus la gară şi aveam un tren la o juma de oră. Am luat trenul unde doar în parte din faţa vagonului mergea ventilaţia, care mergea până pe la Titu după care au început năduşelile. Am ajuns la Gara de Nord şi am luat-o spre staţia Christian Tour care au autogară la podul Basarab. Aici surpriză! Uşa era închisă şi am aşteptat în soare până a apărut cam după o oră şi cineva care a deschis uşa autogării de la parterul unui bloc de pe Griviţei. După indicaţiile date de organizatori trebuia să plecăm pe la 5 d.a. trebuind să ne prezentăm de la 4.30 d.a. Şi cum se întâmplă la noi am plecat pe la 6 cu justificări, că autocarul era în trafic, etc.
În fine a început şi ploaia şi ne-am adăpostit sub pod. Nu am mai răbdat şi m-am descărcat cu înjurături larg aprobate de ceilalţi turişti dar dezaprobate de Adriana!
A venit şi autocarul şi traficul era infernal în Bucureşti. Am reuşit să ajungem la Jilava exact după o oră! Restul a decurs normal am ieşit din vama bulgară la 8.30 seara. pe drum ne-am oprit la Baikal, la turci, la "steaguri" înainte de intrarea prin munţi. Am oprit apoi la "bomboane" de unde puteam găsi whisky ieftin.
Am ieşit în Grecia la Promachonas pe la 4 dimineaţa când m-a pocnit somnul. M-am trezit pe autostradă în apropiere de muntele Olimp. După o altă oprire am pornit al drum şi ne-am oprit la portul Glyfas pe la 10 dimineaţa. De aici aveam două ore cu vaporul până la Skiatos. Aici am avut o altă surpriză dar plăcută! Ne-am îmbarcat pe un vaporaş de croazieră, marinari ne-au încărcat bagajele. Eu am stat la prova cu vântul în faţă, era soare şi era plăcut. Ne aflam într-un fel de fiord marea pătrundea adânc în uscat spre sud se vede insula mare Evia (Eubeea) care se află lângă malul de est al Greciei. Vaporul a mers drept spre insula care se vedea în zare. În apropiere de insulă au apărut delfinii! Am ajuns în oraşul capitală Skiatos pe la prânz. 

Hotelul Golden Beach
Ne-am îmbarcat într-un autocar grecesc, pe insulă nu ajung autocare străine. Eram cam vreo 20 de turişti şi am fost lăsaţi pe rând la hotelurile şi pensiunile alese. Noi eram ultimii, hotelul Belvedere fii d foarte aproape de plaja Koukounaries ( citeşte cucunaries). Pe cei care plecau i-am întrebat cum a fost cazarea şi mi s-a răspuns că a fost bine. Comentariile de pe net erau probabil ale unor gherţoi cu pretenţii de all-inclusiv turceşti!
Hotelul arăta ca o clădire de chilii a unei mânăstiri,  cu cerdac exterior prin care intrai în camere. Camera era destul de spaţioasă, cu marmură pe jos. Condiţii mult mai bune decât la oricare din pensiunile unde am fost în Grecia. 
Micul dejun a fost monoton, ni s-a servit timp de 7 zile acelaşi lucru. Era şuncă presată şi caşcaval felii, ouă fierte, un iaurt grecesc din ăla gros cu gust de ulei de măsline. În prima zi a avut gust de rânced! Dar în următoarele zile gustul a fost ok. Alternativ era înlocuit cu compot de piersici, eu preferam iaurtul! mai era cafea cu lapte şi suc şi cozonac. Pentru mine a fost în regulă ca şi pentru englezii care ne depăşeau numeric în hotel. De altfel în hol se afla o bibliotecă de cărţi în engleză, am văzut şi un Lee Child, dar în poloneză!  Cărţi de vacanţă thriller, romanţioase, istorice, Philippa Gregory. 
Dimineaţa mă duceam în hol unde  era wifi şi acolo mă întâlneam cu doi englezi, erau un cuplu? Verificam mailul şi ştirile.
Declaraţia unui dobitoc de liberal m-a deranjat  că îşi dădea cu părerea despre U34 Cernavoda. Mi-a stricat vacanţa! De fapt şi alte declaraţii iresponsabile despre alte investiţii cum este Rompetrol m-au scos din sărite. Trăind în Piteşti cu Arpechim închisă, pe baza faptului că privatizarea Petrom s-a făcut fără condiţionarea ţinerii în funcţiune pe bază de ţiţei de import mă face sensibil la asemenea păreri nefondate economic.
Am făcut un duş şi am luat-o prin staţiune. Am ajuns la cele două supermarket, am văzut şi restaurantul Gyros, cu kebabul cu nume grecesc şi Big Bad Wolf, restaurantul lăudat în comentarii. 

Plaja Koukounaries

Am întrebat la supermarket pe unde se ajunge la plajă şi ni se explicat că este o poartă în gardul de sârmă care înconjura zona protejată ecologic. Am descoperit poarta şi am luat-o pe cărare. un cuplu de englezi ne-a confirmat că suntem pe drumul bun că este flat - plat. Şi aşa am luat cunoştinţă cu inventatorii politeţii, englezii care te salutau amabil când te vedeai cu ei pe cărare. Am ajuns la poarta de ieşire din zona verde unde se afla un lac înconjurat de pădurea de pini. 
Lacul era legat printr-un canal de mare peste care sa fala un pod de lemn. Lacul era plin de peşti şi erau lebede albe şi negre!
Am ajuns pe plaja care era cam de 500 de metri lăţime. Plaja nu este foarte lată cam de 10 metri şi este umbrită de pini unde poţi să stai la umbră. De altfel koukounaries înseamnă conuri de pin în greceşte!
Pe plajă se află o podişcă de lemn de un metru lăţime care facilitează mersul pe plajă. Am trecut pe lângă un bar tavernă şi spre capătul plajei am dat de o amenajare cu şezlonguri cu umbrele de trestie care avea şi Wifi! Ca să stai plăteai împreună cu soţia 8 Euro. 
Am ajuns la capătul plajei şi am ajuns la staţia de capăt al autocarului care pornea din oraşul Skiatos. Am luat-o pe drum şi am ajuns în 5 minute la hotel. Înţelesesem greşit că trebuia să o luăm invers spre plajă! Hotelul era cel mai apropiat de plajă!
Am început programul de plajă la locul cu Wifi. Apa era limpede verde la mal şi albastru intens spre larg şi potrivită pentru scăldat. Mergeai 10-15 metri şi apa nu trecea de umeri. Eu înotam între două marcaje pentru plimbări cu barca. Era cam 200 de metri de înotat. Făceam acesta distanţă cam de trei ori pe zi. Dimineaţa ne comandam cafe frape la 3 Euro bucata (mai scump ca în Tassos!). Eu am citit la greu cărţi pe hârtie şi de pe smartfon. 
Pe la 1.30 d.a. părăseam plaja să mergem la masă. Am ajuns la Big Bad Wolf. Nu era nimeni la amiază, seara era plin!
Am comandat şi mâncarea a fost bună, salata grecească, legume gratinate şi mix de grătar. A fost mult de mâncare, am avut şi couvert cu pate de măsline (tapenade în Provence!) şi unt cu care am terminat pâinea. 
La marketul de lângă am luat bere Mythos şi apă plată, mai ieftină ca apa minerală!
Am început plaja duminică şi marţi am luat pauză să mergem la Skiatos. 
Autocarele erau Mercedes şi foarte confortabile şi cu aer condiţionat. Am ajuns la Skiatos pe căldură mare. Am luat-o pe strada mare a oraşului care era paralelă cu malul mării. Adriana s-a tot uitat la magazine şi la final am oprit la taverna Portobello la un frape mai ieftin, doar 2,5 Euro! Ce era simpatic la această tavernă era scenografia. Erau acolo instrumente muzicale şi aparate muzicale retro. Era gramofoane, unul cu pâlnie de alamă. Era şi un magnetofon şi un pickup. L-am întrebat pe barman ce marcă era magnetofonul, era Philips, semăna cu Tesla adolescenţei mele şi m-a prins nostalgia. 
Am ajuns la cinematografului din oraş, probabil în aer liber unde rula hitul insulei Mama mia! Este filmat în Skopelos, insula vecină şi aici în Skiatos.
Am urcat apoi spre biserica din vârful unui deluşor, biserica Sfântul Nicolae. Acolo era un grup de sârbi, sau ceva asemănător, care explica istoria şi ceva cu turcii!
Am coborât şi ne-am oprit la cofetăria pe care o ochisem unde era un sortiment bogat de îngheţată. M-am cinstit cu trei feluri excelente de îngheţată. Pe o căldură insuportabilă am luat-o spre supermaketul oraşului. Aici mare dezamăgire, uleiul de măsline era mai scump decât în marketul din Koukounaries! Am luat o bere Heineken la doză care era mai ieftină.  Adriana refuzase să testăm mânăstirea Evanghelistra unde ar fi fost ulei extravergine local.  
Adriana a cumpărat nişte cadouri pentru rude şi am luat-o pe staţia din apropiere. Ne-a lămurit o suedeză unde era staţia.
Am revenit în localitate şi am luat masa la Big Bad Wolf. 
Miercuri a fost splendid şi după amiaza am mâncat la hotel, onorabil şi m-am aşezat la piscina hotelului. Pe la 5. d.a. un chelner ne-a avertizat că începe ploaia. A şi început şi ne-am retras în cameră. S-a oprit repede şi Adriana a insista să vedem plaja Agia Eleni la care ajungeai pe străduţa pe care se afla hotelul. Plaja Agia Eleni se afla peste dealul din spatele hotelului. Era mică şi cam îngrămădită şi cu pietriş la mal. 
De fapt eram înconjuraţi de pădure, lângă hotel în faţa camerei noastre se întindea o pădure lângă locul unde era şi un loc unde se făcea călărie. De fapt toată insula este plină de verdeaţă şi destul de sălbatică, fiind preferată de englezi în special şi de nordici. De fapt la plajă în faţa noastră era un cuplu de englezi, iar în spate erau nişte norvegieni sau suedezi.
Vorbind despre servicii m-a entuziasmat cum se comportă grecii. Joi era închis, se pregătea de ploaie dar Adriana a insistat să mergem la plajă. Grecoaica care încasa ne-a luat doar 5 Euro, că era înnorat. A început să plouă şi noi am plecat ultimii, a venit încasatoarea şine-a dat banii înapoi. A doua zi era de plajă şi încasatoare a luat de la englezi doar 3 Euro pentru că plecaseră şi nu le înapoiase banii. De fapt şi la restaurante este la fel. În ultimele zile am mâncat la Gyros unde era mai ieftin şi ne-a entuziasmat salata de roşii înecată în ulei extravergine. Roşiile erau cărnoase şi gust ca pe vremuri şi întingeai în sosul de ulei şi suc de roşii.
Ne-am bronzat foarte bine şi ambianţa a fost perfectă, plaja, pădurea, insula ne îndeamnă să mai revenim!
Ataşez şi linkul Adrianei cu o selecţie de poze din vacanţă:

https://picasaweb.google.com/neguta13/SkiathosIsland?authuser=0&authkey=Gv1sRgCJu8ps-ZlJfOTQ&feat=directlink

Şi un videoclip făcut de mine cu Adriana şi ea filmată:

http://youtu.be/wFe_x36d5Pg

Drumul înapoi
Sâmbătă am plecat pe la prânz. Făcusem plajă la piscină până ne-au anunţat că a venit autocarul nostru. Programul nu ne entuziasma. Vaporaşul pe care ne îmbarcam se oprea două ore la plaja Koukounaries. 
Ulterior ghidul ne-a spus că plecăm direct. Vaporul s-a oprit totuşi acolo şi am aşteptat un grup de ruşi să se bălăcească. Ca şi mine şi alţii erau plini de nervi pentru întârziere. Am luat din Glyfas autocarul spre ţară. Am luat de la Duty free din frontieră Ouzo la 7.50 faţă de 11.50 Euro la market şi pastă de măsline tot la un preţ foarte avantajos. La bomboane. la bulgari mi-am luat whisky Teachers la 13 Euro, bun preţul!
Am ajuns în Bucureşti la 10 şi am luat troleul la maxi taxi. Am ajuns pe ploaie la Piteşti.

Şi aşa s-a terminat vacanţa din Grecia!

joi, 11 iunie 2015

Concert de iunie la Piteşti

Andreea Dumitrescu şi Tiberiu Oprea
Acest concert de început de vară a oferit mare satisfacţie melomanilor piteşteni.
În deschiderea concertului am audiat Concertul pentru pian nr.1 în mi minor op.11 de F. Chopin. Este un concert scris la plecarea din Polonia. 
Andreea Dumitrescu
Este unul din concertele pentru pian care ne descoperă arta compozitorului. Este superb maiestuos, romantic, melancolic. La pian a fost solista Andreea Dumitrescu, pianistă din Timişoara. Orchestra condusă din Tiberiu Oprea a acompaniat pe solistă rezultatul fiind o muzică de mare clasă.
Andreea Dumitrescu
În partea a doua a concertului orchestra a interpretat Simfonia nr.41 în do major de W. A. Mozart. este ultima simfonie a lui Mozart. Este într-un fel testamentul mozartian relevând forţa sa componistă, frumuseţea şi graţia muzicii acestui geniu.

 a fost o mare bucurie şi satisfacţie să ascultă aceste bijuterii muzicale într-o atmosferă foarte încinsă de vremea de vară.

Probleme cu Breban

În Observatorul Cultural a apărut un articol dedicat recentei dispute legate de declaraţiile lui Breban, scris de Bogdan Creţu, un tânăr universitar şi literat ieşean:

http://www.observatorcultural.ro/Nu-trageti-in-Nicolae-Breban*articleID_31977-articles_details.html

Tânărul critic literar detectează în reacţia ofuscată a lui Patapievici, Liiceanu şi Pleşu la declaraţiile cam neghioabe ale lui Breban şi un dram de marketing şi publicitate. 
Se mai găseşte acolo şi reacţia lui Ovidiu Şimonca legată de polonezii, care vezi Doamne! l-ar împuşca pe Patapievici pentru diatribele sale disperate la adresa propriului popor. Se simte obligat şi bietul ambasador polonez să reacţioneze subliniind libertatea opiniilor în Polonia.
Pe forum apar o sumă de opinii, unele cu un iz puternic de partizanat politic.
Mă pune şi pe mine Aghiuţă să reacţionez pe  forum. Ce am scris:

Breban şi eseiştii
joenegut - Miercuri, 10 Iunie 2015, 09:57
Cel mai interesante sunt opiniile critice ale lui Creţu privind protagoniştii în acest articol.
Breban a fost şi este un foarte important romancier postbelic. După 1990, dar şi puţin înainte cu
 Drumul la zid a devenit obscur şi ilizibil şi s-a încăpăţânat să scrie în continuare. Dacă s-ar fi referit la scriitorii care au deschis zăgazurile vorbirii licenţioase şi a mizerabilismului era suficient!
A exploatat nişte opinii ale lui HRP despre noi (el inclusiv!) scrise înainte de 1990 şi pe care a avut semeţia să le publice după 1990.
Pe de altă parte este foarte bine că există eseişti precum Patapievici, Pleşu şi Liiceanu. Publicul îi preferă ca scriitori şi nu ca filosofi. Ce ar mai reprezenta ei dacă s-ar adresa unui cerc restrâns? Deci nu-i niciun blam că nu fac filosofie ce poate părea seacă şi de neînţeles pentru publicul cultural. Evident că sunt destui snobi care să fie entuziasmaţi de pretenţii filosofice.
Îi prefer pe cei trei scriind despre noi şi contemporaneitate, chiar dacă opinile lor politice s-au dovedit falimentare, din păcate!
Iar despre Breban este trist că la o asemenea vârstă este lipsit de înţelepciune.

Ei bine! Na că mi-am găsit naşul într-un anonim care scrie următoarele:

antologica....lucid - Miercuri, 10 Iunie 2015, 15:21
....expresia unui cititor ('telectual patriot, fireste, ca breban) despre cartile lui HRP, GL si AP "adunate din fragmente si articole". Evident ca e un bacaloriat de dinainte de Funeriu si camerele de luat vederi.
Altfel, ce rost atata zarva pentru un cadavru literar? Are curaj O C sa faca un sondaj printre tinerii sub 25 de ani sa vada daca exista vreunul care a citit macar o pagina intreaga de nicolae breban? Se schimba lumea ultra-rapid si ultra-radical, stimatzi literatzi din Romania care vad ca nu realizati ca sunteti precum naufragiatii stransi unu-ntr-altul pe o bucata de gheatza plutitoare care se topeste vazand cu ochii. Pana la definitiva scufundare in ochii din ce in ce mai putinilor cititori (in general, nu numai de literatura in sens clasic) mai e doar putina vreme.

Am trăit cu impresia, poate greşită? că mie mi se adresa ironia şi mi s-a urcat sângele-n cap. Zic, "bă, să-l înjur", da mai bine dau o replică fără nervi şi uite-o:

@lucidjoenegut - Miercuri, 10 Iunie 2015, 23:33
Genul ăsta de luat în balon este tipic pentru anonimii lipsiţi complet de luciditate şi de bună cuviinţă necesare în polemici.
Îmi amintesc de o discuţie în tren spre Bucureşti de la Predeal în 1969. Cineva, student politehnist ca şi mine spunea despre cartea lui Breban care a fost scrisă chiar în absenţa stăpânilor. Am citit-o în 1970 şi am fost entuziasmat, erau acolo pagini extraordinare şi asta m-a făcut să citesc cam tot ce scris până în 1989. De la Bunavestire i se trage pâra la CC a lui Titus Popvici că ar fi o carte subversivă.
Păcat că sunt unii care au opinii literare servite de la alţii.
Asta nu-i scuză ieşirile vanitoase şi necontrolate de acum!

Individul care se ascunde sub pseudonim este exemplar tipic de receptor de idei luate de-a gata, după ureche şi cu o anume aroganţă probabil căpătată din viaţa trăită în afara României, deducţie reieşită de folosirea unor diacritice tip tz. 
Oricum Pleşu, Patapievici şi Liiceanu rămân printre cei mai citiţi scriitori români. Faptul că au avut nişte aderenţe politice nu trebuie să li se facă procese de intenţie.
Pe lângă marile compromisuri ale unor scriitori din vremea obsedantului deceniu nu-i mare lucru.
Precum este nedrept să reamintească veninos despre compromisurile minore ale lui Breban, oricum primul scriitor care a luat atitudine în 1971 împotriva politicilor culturale ale lui Ceauşescu. Ştiu că printre compatrioţi a fost o mare surpriză reîntoarcerea sa în România marcată de apariţia Îngerului de ghips în 1973. De obicei scriitorii aveau o direcţie univocă, afară, fără reîntoarcere în paradisul Epocii de Aur.
Şi că tot suntem la scriitori, în Dilema veche  Marius Chivu se înfurie pe nişte topuri publicate de Agenţiadecarte.ro. Ce mă miră, că el stă bine, pe locul trei, după Daniel Cristea Enache şi Nicolae Manolescu. M-a întristat nervozitatea sa pe unii scriitori pensionari şi măsluitori de premii literare. De ce? Pentru că insinuarea conduce chiar la fostul lui profesor şi concitadin, Manolescu şi nu-i fair play!
Sper ca ce am scris să poată fi citit până la capăt. Un studiu, tot din Dilema veche spune că nu se stăruie mai mult de 7 minute pe un text de blog care n-are mai mult de 1600 de semne. Al meu are doar 886 de cuvinte! 

sâmbătă, 6 iunie 2015

Michiel de Ruyter

Pe acest personaj legendar l-am descoperit sub forma unei statui în portul vechi din oraşul olandez Vlissingen în 2007. Michiel de Ruyter a fost cel mai mare amiral până la Nelson. Ce m-a nelămurit în inscripţia în engleză de pe statuie era că spunea de marile bătălii navale ocolind cu grijă marile ciocniri cu flota engleză. După înfrângerea spaniolei Invincibila Armada flota engleză a dominat mările. Singura flotă care i-a pus probleme şi i-a înfrânt pe englezii în trei războaie succesive a fost flota condusă de acest amiral olandez legendar. Numele de Ruyter înseamnă ceva echivalent cu corsarul, însă olandezii îi spunea bunicul pentru grija pe care o avea pentru marinari. 
Filmul este o biografie romanţată presărată cu bătălii navale bine realizate. Tehnica luptelor navale a corăbiilor cu pânze era simplă, se punea în linie şi trăgeau cu tunurile unii în alţii. Învingeau cei cu tunuri şi tunari mai buni. Bătăliile era în genere în apropierea zonelor litorale. De Ruyter a purtat bătălii cu flota engleză, cu cea spaniolă, cu cea franceză, cu barbarii din Mediterana şi cu suedezii în Baltica. A avut incursiuni şi în Caraibe împotriva spaniolilor.
În filme se acţiunile se desfăşoară în vremea frământărilor dintre partida Oraniană a prinţului de Orania Willem, viitor rege al Angliei şi cea republicană. Sunt filmate mai multe bătălii navale. Se pare că tehnica lui de Ruyter erau manevra rapide în apropierea navei inamice care ducea la victorie. Ca orice mare amiral de Ruyter moare lovit de ghiulea în luptă. Este înmormântat la biserica Niewe Kerk, biserica Regală din Amsterdam.

Pentru mine filmul a fost o reală plăcere. Plăcere privind istoria şi admiraţie pentru acest popor formidabil care sunt olandezii, marinari, negustori, burghezi şi pictori geniali.