Uitându-mă pe tabletă
am văzut că filmul A
bout de suffle adică Cu sufletul la gură, filmul
cult al lui Jean Luc Godard se dădea aseară pe AMC. Pentru că acest canal nu
este în reţeaua mea de cablu, l-am căutat pe internet. L-am găsit pe un site
netitrat, pentru că cele româneşti minţeau că este, dar făceau reclamă la
ciorapi!
Aşa că l-am văzut în
versiunea originală cu subtitrare franţuzească la câteva fraze rostite în
engleză.
De ce l-am revăzut?
Păi filmul nu a fost difuzat în cinematografele româneşti, ca multe filme
din noul val. L-am văzut, student fiind, la Biblioteca Franceză prin 1970 în
ambianţa intimă a holului acelei clădiri de pe Dacia. Se punea un ecran mic şi
se difuza la un public restrâns, noi stăteam pe scări, pe scaune stăteau invitaţii.
Filmul mi-a dovedit
din nou precaritatea francezei mele, pentru că o mulţime de dialoguri nu le-am
înţeles, noroc că nu prea era nevoie.
Filmul este realizat
în 1960şi a însemnat lansarea a doi tineri şi talentaţi actori: Jean Paul
Belmondo, nu avea atunci decât 27 de ani, iar suava şi nefericita actriţă Jean
Seberg doar 22 de ani. Nu prea avut noroc, era vedeta unor filme franceze, Bonjour tristesse după Francoise Sagan, măritată
cu cel mai la modă romancier parizian, Romain Gary, dar a murit doar la 41 de
ani din cauza drogurilor şi a presiunii mediatice.
Eroul filmului este un
vagabond simpatic, Michel Poiccard (Belmondo) care fura maşini ca să se
distreze. În torpedoul maşinii găseşte un revolver cu care-l împuşcă pe un
poliţist motociclist pornit în urmărirea lui. Reîntors la Paris se duce pe la
diverse petit amies amante să le tapeze
de bani. Michel o prefera pe Patricia Franchini (Seberg), o new-yorkeză care făcea
jurnalism la Paris Sorbonne şi vindea pe stradă New York Herald Tribune (nu era încă International Herald
Tribune!).
Michel se strecoară
la hotelul unde stătea Patricia şi îi propune să meargă împreună la Roma după
ce recuperează nişte bani de la un alt camarad de hoţii. Michel este urmărit de
poliţie şi Patricia este abordată de un comisar care îi dă numărul lui de
telefon. Patricia şi Michel umblă fericiţi printr-un Paris recognoscibil, ea
îşi ia o rochie de la o renumită casă de mode, el mai fură o decapotabilă
americană. Era vremea când anti-americanii francezi iubeau SUA şi mai ales frumoasele
şi imensele lor maşini, era vremea filmului La
belle americaine (tot o decapotabilă americană). Patricia merge la aeroport
unde era intervievat Parvulesco (regizorul Jean Pierre Melville). A existat la
Paris un Jean Parvulesco, prieten cu cei din emigraţia românească. Acesta este
expert în eternul feminin şi întrebat câte femei a avut începe să dea din mâini
până se satură. Michel se mai dă şi un anume Laszlo Kovacs pronunţat cum este
scris, încercând să vândă o altă decapotabilă furată. După ce se ascund într-o
studio foto, Patricia îl denunţă la poliţie. Michel se întâlneşte cu
individul care trebuia să-i dea bani. Acesta îi aruncă şi un pistol pe care
Michel îl ia din reflex, dar poliţiştii îl împuşcă. Urmează scena finală cu
alergatul lui Michel necontrolat şi în zig zag din cauza rănii ca să se
prăbuşească pe caldarâm în final. Înconjurat de poliţişti şi de Patricia mai
are puterea să spună: Dezgustător,
să-şi închidă singur pleoapele peste ochi şi să moară. Iar Patricia face
şi ea gestul lui Michel de ştergere pe buze cu degetul.
Eu nu mi-am propus să
fac un eseu despre noul val francez, ci doar să-mi amintesc episoade care-mi
stârnesc nostalgia.
Şi acest film foarte
bine făcut mi-a declanşat acest lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu